Nostalgia care investeste – „geografa patetica“ a Crailor de Curtea Veche

„Ce-i lipseste cunoasterii tehnice a operei daca nu intimitatea?“

Gaëtan Picon

Dezinteresindu-se de o „retorica a romanului“ (care ar suprapune-o unei perspective naratoriale), privirea nostalgica prefera acele teritorii pe care analiza (ca orgolioasa tentativa de luare in posesie a unui spatiu livresc ce i se refuza) le eludeaza, cu inocenta reala sau trucata, argumentindu-si excesiv alegerea (impusa de o anumita grila de lectura) sau chiar supunindu-le unei inventarieri inutile. Romanul lui Mateiu I. Caragiale integreaza in eterogenitatea lui ceea ce Vladimir Jankélévitch ar numi o „geografie patetica“, o zona a inlacrimarilor melancolice care jeneaza si descumpaneste rigoarea critica. Aceasta zona e mediata in permanenta de filtrele incetosate (intr-o analiza serioasa le-am fi numit „necreditabile“) ale privirii nostalgice care instaureaza astfel un spatiu afectiv.

Distanta care separa privirea de obiectele contemplate apartine mai intii unei melancolii fondate pe gratuitate. „Esentialmente melancolica ori de cite ori se exercita intr-o anumita gratuitate“1, aceasta privire se situeaza la confluenta a doua singuratati – a contemplatorului si a contemplatului. Singuratati atemporale care se constituie in elemente ale scenariului melancolic: „Rezemat de subredul parmalic, el isi atintea privirea asupra albei scinteieri a luceafarului rasarind“2. „Insa acest spatiu afectiv nu reprezinta decit anticamera melancolica a nostalgiei. Invazia temporalitatii compromite contemplarea senina si dezinteresata, dezechilibrind-o prin constientizarea contrastului dintre trecut si prezent. Ce ar putea alege privirea melancolica, daca nu un trecut pe care sa-l poata venera si care sa o transforme inevitabil in nostalgie?

Pornind de la gratuitatea distan