Bineinteles ca Biblioteca Nationala a Romaniei are – urgent – nevoie de un sediu adecvat. Actuala ei situatie locativa e – cu adevarat – o rusine nationala!
Acestea fiind zise, marturisesc ca nu regret deloc, dar deloc, schimbarea destinatiei cladirii de pe B-dul Unirii care era menita Bibliotecii Nationale. Nu ma feresc sa afirm ca, din punct de vedere biblioteconomic, acea cladire are o functionalitate foarte modesta (ca sa fiu eufemistic). De estetica – nici nu vorbesc.
La sfirsitul anilor ’80 (cind – in cadrul proiectului de informatizare a ei – am avut de-a face cu cladirea), teoria sediilor de biblioteca zicea ca cele trei fluxuri principale (al cartilor, al cititorilor, al prelucrarilor) nu trebuie sa se intersecteze. Nu cred sa se fi schimbat teoria prea mult de atunci. In acea cladire, aceste fluxuri nu se intersecteaza: se impletesc. Ilustrare: in proiect, pe mai multe etaje, salile de lectura stateau alaturi de depozite. Presupun ca si acum e la fel.
In proiectul initial era prevazut si un asa-zis „telelift“ (un dispozitiv cu care se transporta cartile din depozite in salile de lectura, un fel de lift care deplaseaza si pe verticala, si pe orizontala niste containere in care incap 5-10 carti). Putine firme pe lume fac asa ceva si se zicea (prin ’87) ca ar costa cam 2 milioane de marci. Apoi – tineti minte comandamentele epocii – s-a hotarit ca in cladire totul va fi romanesc, deci si teleliftul. Legenda spune ca, la o sedinta tehnica cu sefii de la „Ascensorul“, la un moment dat, inginerul-sef si-a pierdut cumpatul si a strigat: „Nu vedeti ca noi avem probleme cu lifturile care merg pe verticala, cum credeti ca o sa facem unul care sa mearga si pe orizontala?!“. Si non e vero... Cert este ca s-a renuntat la telelift. Prin urmare, materialele urmau sa ajunga in salile de lectura in maniera batrineasca: cu liftul pe verticala si cu c
