Daca stai sa urmaresti grila de vara a televiziunilor, ai senzatia ca tara asta a intrat in greva. Sau, mai rau, ca emisiunile lor ne incita la greva. E doar o senzatie. In realitate, suntem in greva cel putin din vremea cand Burebista credea ca starpea butucii de vie: vin avem din belsug si azi, iar marele lui regat s-a facut oale si ulcele. Fiecare natie are greva ei nationala. Japonezii, fireste, au greva japoneza: ei se fac ca fac greva iar patronii se fac ca isi fac harakiri. Si toti isi vad mai departe de lucru cu fanatismul unor kamikaze, motiv pentru care productia, in loc sa scada, creste. De-aia, cand se anunta o greva, japonezii nu-si mai incap in piele de bucurie - un motiv in plus sa creada in reincarnare. Respectand o traditie care obliga, greva franceza e mai mult un eveniment cultural, adica un soi de happening: se varsa cateva tone de nisip pe-o autostrada, dupa care se organizeaza concursuri de construit castele de nisip. Protestatarii nu renunta pana cand cea mai buna macheta nu e premiata; iata unul dintre motivele pentru care Franta e plina de castele. Alteori, dupa modelul instituit de artistul Christo, care ambalase turnul Eiffel in hartie, impacheteaza si ei cladirea guvernului in tomate. Ceva asemanator a incercat si la noi caricaturistul Stanescu, infasurand, de Craciun, Palatul Victoria cu o enorma panglica rosie, cu fundita. Din nefericire n-a venit nimeni sa-si ridice cadoul, asa ca nu se pune. Greva e un semn de sanatate a societatii, e bujorul din obrazul democratiei. In vechiul regim, televiziunea nu scapa nici o ocazie sa infiereze capitalismul, mediatizand protestele sindicale din vest ca sa vedem ce rau o duc aia. Noi cascam gura si salivam: "uite-i pe-aia, ce misto de ei, fac greva pe fata, se distreaza!" La noi greva se confunda cu slujba si cu monotonia: noi ne faceam ca muncim iar ei se faceau ca ne platesc. Pana la urma am rast