Despre natura contradictorie a Mariei-Luiza Cristescu - fragilă şi totodată inflexibilă, ironică până la sarcasm, lucidă până la cruzime şi, în egală măsură, etalând un foarte subtil simţ psihologic, care-i accentua umanitatea şi convivialitatea -, luasem act încă din anii '70, odată cu apariţia primelor ei romane, a căror lectură mă captivase, stârnindu-mi curiozitatea asupra identităţii autoarei: Castelul vrăjitoarelor, Tutun de Macedonia, Aşteptare� Am cunoscut-o, ulterior, cu ocazia uneia dintre expoziţiile pictoriţei Wanda Mihuleac. Conversaţia noastră s-a înfiripat de la sine, ca între nişte vechi cunoştinţe, senzaţia că mă aflu "sub lupă" fiind repede spulberată şi înlocuită cu un anume "confort" sufletesc, esenţial în comunicarea şi comuniunea de idei. Am înţeles atunci că spiritul predominant caustic al Mariei-Luiza Cristescu era de fapt consecinţa caracterului ei ferm, ce nu admitea jumătăţile de măsură, artificialitatea, ipocrizia, compromisurile intelectuale�
în 1992, când am iniţiat ciclul radiofonic Mozart - o permanentă descoperire, am fost surprinsă să constat că pentru Maria-Luiza Cristescu muzica era un pretext ideasl, un instrument de care se folosea în scopul radiografierii, la propriu, a stării bio-socio-umane a indivizilor unei societăţi în raport cu artistul, creatorul, cu Geniul, mereu neînţeles sau prost înţeles şi, în orice caz, judecat răuvoitor...
Redau mai jos secveneţe din acel dialog, ce dezvăluie şi o altă "faţă" a romancierei care, dintr-o prea mare curiozitate metafizică, "s-a dus să moară puţin�".
D.P.Doamnă Maria-Luiza Cristescu v-am invitat la un dialog despre felul în care e ascultat şi înţeles Mozart după 236 de ani de la naşterea sa. înaintea începerii dialogului propriu-zis v-aţi exprimat dorinţa de a vorbi despre "totalitatea" Mozart, aşadar des
