Începînd cu romanul Privilegiu (1987), scrisul Mariei-Luzia Cristescu s-a radicalizat, ieşind din sfera a ceea ce s-a numit cu un termen cam general "proză de analiză psihologică", unde s-ar plasa volumele publicate anterior: Capriciu la plecarea fratelui iubit (1967), Dulce Brigitte (1969), Nu ucideţi femeile (1970), Aşteptare (1973), Tutun de Macedonia (1976), Figuranţii (1979), Vacanţa (1981) şi Necuviinţa (1984). Cu Privilegiu, epica Mariei-Luiza Cristescu se apropie de zona fierbinte a unei problematici care priveşte relaţia puterii cu individul; iată: "Oamenii greşesc punînd puterea în aceeaşei sferă largă cu omenescul. Nici un stăpînitor dintre cei mai lăudaţi n-a mai fost om după ce a ajuns stăpîn. A fost cel mult un stăpîn mai priceput în arta lui, a manevrat mai bine şi nu s-au văzut iţele lucrării lui. Marii stăpînitori n-au nevoie să-şi ucidă cel mai bun prieten, să-şi arate "adevărata fire", adică cruzimea. Iată pe viu ceea ce ştiam: obrazul unui stăpînitor nu cunoaşte decît cîteva expresii. Privirea goală aruncată peste capetele plecate, zîmbetul mic şi strălucirea de cruzime reprimată a ochilor, mijitul lor cînd îl bîntuie un gînd, rîsul de satisfacţie. Toate astea se aşază pe expresia-mască a puterii. Alte nuanţe nu are. Se mai adaugă doar frica şi veşnica dorinţă de a prevedea viitorul şi a-l menţine într-un prezent neschimbat. Puterea restrînge reacţiile sufletului şi, ca urmare, schimbările de expresie ale feţei. Le abstractizează. Adică, face dintr-o viţă, care se întinde deasă, vie, mişcătoare pe case, pe pomi, o reţea de pîrghii exacte şi bine întinse care se îmbină scîrţîind sau nu şi acţionează într-un fel şi numai în acela. Viul, încîlcitul, nodul, pornirea şuie şi fără de eficienţă dispar, sînt retezate...". Aceste observaţii asupra relaţiei puterii cu omenescul aparţin unui oarecare Simion, preceptor francez la casa boierului Hartular