Am aflat că în Neue Züricher Zeitung apare, în fiecare miercuri, o rubrică intitulată "obiecte pierdute". într-unul din numerele trecute ale României literare Dl. Nicolae Manolescu descria, la ochiul nostru magic "delicate lucruri vechi". Nu rezist ispitei de a continua evocarea cu cîteva gesturi, azi uitate, care s-au imprimat pe retina ochiului, întotdeauna magic, al copilăriei.

Gestul prin care tatăl meu îşi întorcea, seară de seară, ceasul de mînă, apucîndu-i între degetul mare şi arătător rotiţa striată şi învîrtind-o repede înainte şi înapoi. Mişcarea era însoţită de un sunet subţirel, mai liniştitor decît torsul pisicii. O altă mişcare cu sunet la care îmi plăcea să asist era cea din micul atelier de remaiat ciorapi de pe strada Postăvarului din Braşov. O însoţeam din cînd în cînd pe mama la o doamnă cu bucle mici şi arămii, care avea un aparat cu motoraş, pe a cărui gură rotundă întindea ciorapul. Apoi apuca cu o croşetă de argint ochiul scăpat şi parcurgea cu ea drumul firului dus, refăcînd în cîteva secunde ţesătura mătăsoasă. Pe strada Lungă mergeam uneori la o sifonerie. Duceam acolo, la umplut, sifoane grele, de sticlă albăstruie. Era coadă şi, în aşteptare, ochii mei se lipeau de mecanismul în care era prinsă gura sifonului. Nu mă plictiseam niciodată să văd cum umple sticla şuvoiul înspumat şi ştiam, de pe un afiş alăturat, că lichidul nu trebuie să depăşească un nivel bine stabilit. Cum sifonarul era mereu distrat, trăiam de fiecare dată pericolul exploziei care transforma corvoada într-o aventură palpitantă.

O altă operaţie ciudată era curăţatul sobei de bucătărie cu nume de zeiţă, Vesta. Soba avea uşi şi uşiţe, ca o casă de pitici şi un căzănel interior plin cu apă care rămînea caldă mult timp după ce focul se stingea. Plita era curăţată cu un praf special şi marginile nichelate erau frecate cu şmirghel (Schmirgelpapier), pînă cî