Nu se poate spune că literatura exilului românesc n-a atras atenţia criticii în ultimii zece-doisprezece ani iar câţiva dintre criticii nu foarte tineri i-au dedicat chiar cercetări destul de ample, cărţi semnate de Cornel Ungureanu (în special cele două volume ale mult discutatei sale La vest de Eden), Mircea Popa, N. Florescu şi alţii desigur. Ele răspund unui interes legitim nu numai faţă de un segment multă vreme practic interzis al literaturii noastre, cuprinzînd în sine unele dintre cele mai preţioase cărţi ale ultimei jumătăţi de veac şi în orice caz cele mai libere şi mai cunoscute peste hotare, ci şi faţă de o parte importantă a literaturii române care s-a scris în condiţii diferite, ca să folosesc un eufemism, faţă de acelea în care, de bine-de rău, s-a putut scrie în ţară; e vorba de cărţi şi de autori conectaţi la viaţa normală, chiar dacă nu aceea de acasă, care citeau cărţile pe care voiau să le citească şi puteau să scrie ceea ce voiau să scrie, fără a se teme de alte consecinţe decît, eventual, cele fireşti pentru orice persoană publică datoare să �dea samă" de cîte a scris şi scrie sub numele său. într-un fel, era şi normal ca de această literatură să se ocupe mai ales criticii generaţiei care n-a putut s-o cunoască la vremea ei, care a plătit în unele cazuri cu ani grei de detenţie şi cu excluderea din viaţa publică de atunci, aşa cum era ea (intelectuali daţi afară din slujbe, care n-au mai putut publica multă vreme, sau chiar studenţi daţi afară din facultate, dintre care mulţi s-au pierdut pe drum, indiferent ce accepţie dăm acestui cuvînt) încercarea de a citi cîte o carte a unui �duşman al poporului" ca Mircea Eliade, Emil Cioran sau chiar Petru Dumitriu, deşi mărturisesc că nu înţeleg slaba preocupare a criticilor mai tineri faţă de această literatură al cărei statut rămîne încă de discutat şi chiar de cunoscut în toate detaliile ei: nu