- file de jurnal -

25 februarie, 2001

Începutul Postului Mare al Paştelui. M-am hotărât să-l ţin cu tot dinadinsul în acest an, convins fiind de marile-i virtuţi duhovniceşti şi terapeutice. Logica lui este foarte simplă şi eficace: dacă un om se poate abţine de la câteva mâncăruri, atunci el se poate înfrâna sub multe alte aspecte, majore. Postul reprezintă pentru om ceea ce e antrenamentul pentru sportiv: nu scop, ci mijloc. Începe prin a fi o curăţire generală a trupsufletului (a se citi chiar aşa, într-un cuvânt, ca şi mai ştiinţificul spaţiutimp) şi sfârşeşte cu autocontrolul deplin oferit de şcolirea voinţei. E o mică jertfă care aduce imense beneficii, mai ales dacă o şi dedici cuiva, aşa cum vreau eu s-o închin însănătoşirii grabnice a lui Radu, ieşirii lui de sub jugularea asta atroce a torticolisului, păcătoasă boală insidioasă despre care ştiam vag câte ceva, doar din auzite. Dar n-are sens să vorbim prea mult despre post (de care stă scris undeva că "se sfiesc până şi îngerii"), din moment ce el este respectat cu smerenie, cu sfinţenie şi fără atâtea cuvinte de toate femeile cuvioase şi de babele cele mai simple care, iată, ne-o iau înainte şi ne fac de ruşine pe noi, cultivaţii.

Până acum, Jurnalul acesta al meu a preferat mai degrabă să se refugieze în trecut, decât să înfrunte dezamăgitorul prezent. Deşi, pasămite, eu îl scriu, el îmi şi impune o scară de valori cu care, confruntat, prezentul iese teribil de hărtănit. Nu este vina mea că speranţa, extremă imediat după "Sângerosul tărăboi" din decembrie 1989, s-a subţiat până la dispariţie în deceniul stupid ce i-a urmat. Politicăraia sau politichia, şolticăria dar şi hoţia la drumul mare, saltimbăcăria sau jongleria cu idealuri şi noţiuni, incompetenţa crasă pitindu-se sub valuri de palavre, sorcova de vorbe cu care s-au şi ne-au ameţit toţi vânătorii de ciolane cu ceva