În 1882 Maiorescu constata excepţionala dezvoltare a poeziei române, dar în acelaşi timp şi o rămânere în urmă a literaturii ştiinţifice (istoria, lingvistica etc.): "În literatura ştiinţifică am rămas înapoi: studiile istorice sunt aproape pierdute, studiile limbistice sunt de-abia susţinute". Cauza acestei disproporţii? "Înlănţuirea logică a unui foarte întins şir de idei, şi aceasta este ştiinţa, este o treaptă mai târzie a dezvoltării intelectuale şi cere o tărie mai mare a gândirii abstracte decât se găseşte astăzi în majoritatea capetelor noastre" (Literatura română şi străinătatea II). În 1908 adăuga noi pagini însemnărilor mai înainte pomenite în care arăta cu satisfacţie că domeniul istoriei a cunoscut o evoluţie importantă: "Însă renaşterea şi întemeierea istoriografiei naţionale se datoreşte profesorilor universitari mai noi, d-lor N. Iorga şi D. Onciul, cărora li se poate adăuga din partea studiilor paleo-slavice d. I. Bogdan. Comoara de documente, descoperită şi pusă la îndemâna publicului de nepilduita sârguinţă a d-lui Iorga, soliditatea cercetărilor, claritatea şi cumpătarea expunerii în scrierile d-lui Onciul, precum şi - alături de ele - monografiile d-lui Bogdan au făcut să nască o literatură istorică din cele mai însemnate...". Astfel într-un interval de timp foarte scurt literatura istorică a făcut, în opinia lui Maiorescu, în ţara noastră progrese semnificative şi ajunsese să se situeze la nivel european. România era pregătită să ofere lumii un tratat de istorie naţională; existau toate premisele: materialul documentar şi savanţii care să redacteze sinteza. În ciuda premiselor atât de favorabile injoncţiunea politicului în istorie a zădărnicit şi atunci realizarea unui tratat de istorie a românilor. Iată despre ce este vorba.

În 1899 la 23 martie Maiorescu în calitate de senator face o interpelare în Senat cu următorul text: "Interp