Nu mai sîntem, cultural vorbind, ce am fost în urmă cu un veac sau nici măcar în urmă cu cinci, şase decenii. Nu ne (mai) putem socoti creaţii exclusive ale lecturii, ale bibliotecii. Minunăţia unică, în multe privinţe, a literei, grozăvia tainică a relaţiei dintre abstracţiunea seacă a semnului scris şi nesfîrşitele ţinuturi ale imaginarului de obîrşie literară cărora le-a dat naştere este asemenea tainelor celor mai de soi ale religiilor. Epifania, arătare a celor de peste fire, din textul scris, fie el poezie, proză sau gînd filosofic este miraculos, dacă socoţi că de la semnul scris al sunetului s-a ajuns la arhitectura de înţelesuri (simţiri şi imagini) din proza lui Thomas Mann. Rămîne şi acum valabilă întrebarea cu tîlc a lui Socrate către Cratylos cînd îl întreba "dacă este cu putinţă, ori nu, a atribui şi raporta picturile şi cuvintele (...) lucrurilor ale căror imitaţii sînt?" Nu e lucru de şagă faptul că marele desculţ raportează nu doar cuvintele, ci şi picturile, lucrurilor, în nedumerirea sa pedagogică. Acestei aspiraţii spre identificarea între ceea ce se arată şi ceea ce este arătat, i s-a spus mimesis şi s-a dovedit a fi o iluzie, un soi de fata morgana a tuturor hermeneuticilor de atunci şi pînă astăzi. Numai că toate acestea, cel puţin pentru un prozator îndatorat să se uite în imediatul locuirii sale, au astăzi altă consistenţă. Pictura şi cuvîntul au fost realităţi megieşe din vechimi. Cu deosebirea că litera este concurată azi de alte cele. De film. De televiziuni. Chiar dacă nu recunoaştem, pe vremurile antichităţii sale, lumea postmodernă s-a format în sala de film: aceea care mirosea a motorină de la podele. Copilăria lumii de azi, a lumii acesteia vrednică de dipreţ pe care eu, ca prozator îndatorat ei, nu o pot dispreţui, şi asta nu fiindcă nu aş avea alta la îndemînă, ci pentru simplul motiv că nici o idee nu valorează, în ochii mei