Am ascultat şi m-am cutremurat la Radio France o mărturisire a lui Cioran (făcută o singură dată în viaţa lui), cu detalii atît de frapante, încît nu încape nici o îndoială asupra veridicităţii: o după-amiază de duminică. Ora 14. În prezenţa mamei se aruncă pe o canapea, acuzînd o durere de cap insuportabilă. Aici, o mică pauză: rîde. Celui care a fost atent la felul cum rîde Cioran, nu-i mai arde de sinucidere. Mama! Mama: "Dacă ştiam că suferi atît, mai bine nu te făceam, te avortam". Rîde iar. Am ascultat caseta de mai multe ori şi nici acum nu-mi vine să cred. Confesiune incredibilă. Atunci, în clipa aceea, crucială, dostoievskiană, prin replica mamei, neaşteptată şi prea şocantă, scăpată, aşa, din neglijenţă (ar fi scris Dostoievski) sau fără viraje, pe neocolite, ar fi adăugat Steinhardt, pe nepusă masă, lui Cioran i se dezvăluie Adevărul gol-goluţ (tot Dostoievski). Atunci a aflat, cutremurat, că nu e "le fruit d'amour", ci "le fruit d'un hasard". Ne imaginăm că totul a durat doar o clipă. Cotropit de neant, de întîmplare, din întîmplare, vrea să se sinucidă. Totuşi. Totuşi, se cuvenea o motivare, o explicare acolo, cît de cît, din partea mamei. Răspunsul e prompt şi tot fără ocolişuri. Pentru ea nu conta decît J.S. Bach. Atunci, explică mai departe Cioran, am pierdut pe Dumnezeu, dar am avut şi puterea de a o ierta pe mama. Fiul care îşi iartă mama. Calea ei de mîntuire nu era cea pe care i-o impunea calitatea de preoteasă creştină, ci una mult mai la îndemînă şi care nu duce la scindare sau la sinucidere: mîntuirea prin artă. Alternativă care face posibilă problema insolubilă a eului precar. Pentru că eul ne mănîncă de vii. El e viermele neadormit al conştiinţei de sine. Eul ruinează numele şi terorizează persoana, copleşind treimea cea ziditoare. Da! Omul e un proiect. Ca şi lumea. Dar un proiect care nu încetează şi nu-şi întrerupe focalizarea de a