Scriind în Ziua literară (22.7.2002) despre primul volum al "Supravieţuirilor" mele, la capătul cronicii sale de o rară comprehensiune în actuala criză a inteligenţei naţionale, dl Ion Simuţ lansează o idee editorială cel puţin stranie, pînă să devină scandaloasă: "iniţierea de către un editor inspirat a unei serii de autobiografii într-o colecţie cu titlul: Procesul comunismului meu". Dl Ion Simuţ, în scienceficţionismul său, merge pînă la a mă învrednici pe mine cu calitatea de coordonator al colecţiei şi nu şovăie a mă întreba direct, în ultima frază, pe cine dintre scriitorii contemporani aş invita - printre primii - la mărturisire. Există în proiectul de o incontestabilă utopie al dlui Simuţ un cuvînt de doar trei litere care-i dă - cel puţin în mintea mea - o energie incomensurabilă. E adjectivul posesiv "meu" legat de substantivul "comunism"; nu ne dăm încă seama ce elan şi nădejde spre calm poate provoca un adjectiv posesiv în debandada verbelor, substantivelor şi mai ales a adjectivelor din viaţa gîndirii. Ferecat între cărţile sale negre şi albe, între "roşu" şi "negru", lăbărţat între pluraluri ce se vor nuanţe, comunismul dotat doar cu un adjectiv posesiv, "comunismul meu", îmi apare ca ultima şi cea mai proaspătă şansă pentru a-l extrage din schematismele şi caricaturile la care îl reduce corectitudinea politică anticomunistă, şi ea pernicioasă, dacă tot nu mai suportăm nici un fel de corectitudini. "Comunismul meu" e fericita expresie care poate stabili o distanţă (ironos - în greceşte, de unde ironia!) între acesta şi celelalte - cel sovietic, cel cambodgian, cel chinezesc, cel românesc, nici unul al meu, cum e cazul s-o spun cu o sinceritate, desigur, inutilă şi cu tot dispreţul faţă de şmecheriile şi sclifoselile inocenţilor în ale căror rînduri n-aş intra nici legat. Dar ceea ce mă atrage cel mai mult în formula dlui Ion Simuţ este atingerea