lui Ştefan Bălan 1. Ouverture. Narratio et descriptio Abia peste cîteva săptămîni, întorcîndu-mă la Timişoara şi citind poemele lui Mircea Ivănescu, am descoperit că, da, asta trebuie să fie descrierea: aproape întreaga familie adunată în salonul cel mare, doamna înaltă şi tristă aprinzînd primele lumînări ale serii, alături de fiica ei cea mai mare, gemenii "nevîrstnici" în jurul motanilor pe covor, primul băiat, ilustru, semnînd scrisori cu inelul tatălui său, domnitorul, cu ceara lui, a boierilor şi a întregii Ţări Româneşti, fiica cea mică ghemuită în scaunul tatălui, aşteptîndu-l să-i lase odată pe doctori să coboare şi s-o prindă o dată în braţele lui încărcate de velur şi de metaluri, iar celălalt fiu, cu braţele lungi şi albe încolăcite de-a lungul pieptului ftizic şi acoperit de mătăsurile Bizanţului, privind spre lac prin geamul înalt şi ceţos, aproape opac, prin care priveam şi eu: văzînd-o în rochia ei cea mai nouă, dăruită de boierii cei mai credincioşi, abia întorşi de la Istanbul, îndepărtîndu-se, pierzîndu-se în lac.

2. Andante. "...de o brutalitate

tipic masculină" Cred că cine îşi închipuie sinuciderea ca pe ceva violent, se înşeală. Mircea Mihăieş, într-o carte senină despre "cărţile crude" (jurnalele) ale sinucigaşilor, descrie totul ca fiind "de o brutalitate tipic masculină (...) din orice perspectivă am privi-o, sinuciderea este un fenomen al rupturii, al violenţei şi al catastrofei individuale." Cine vede aşa sinuciderea probabil că i-a cunoscut pe acei falşi sinucigaşi, clovni patetici mimîndu-şi dramele şi transformîndu-le în jalnice comedii; îi ştim - sînt acei esteţi ai sinuciderii ca spectacol, ca "paradă a morţii", care ne ameninţă şi ne şantajează, atunci cînd (nu) ne cheamă pentru un ridicol şi ruşinos "rămas bun". Ei întotdeauna m-au speriat îngrozitor, deşi întotdeauna i-am dispreţuit şi i-am suspectat de strategii