S-a vorbit adesea despre sinucidere că despre o temă constantă şi puternică, dar totodată ascunsă a psihanalizei. Eforturile lui Freud se fundează de altfel într-o lume confruntată - îndeosebi între 1860-1938 - cu un val uriaş de sinucideri printre personalităţile sale: prinţul moştenitor Rudolf, Ferdinand Raimund, Ferdinand von Saar, Ludwig Boltzmann, Otto Weininger, Richard Gerstl, Adalbert Stifter, Eduard van der Nüll - pentru a cita doar cîteva exemple dintr-o listă foarte lungă. Exegeţii acestei perioade au văzut în acest val expresia pregnantă şi extremă a estetismului vienez, integrat unui adevărat cult al morţii de inspiraţie barocă. S-a vorbit nu de puţine ori şi despre ura evreiască de sine, dat fiind că mulţi dintre intelectualii sinucigaşi au putut fi recunoscuţi sub o asemenea etichetă. În ceea ce-i priveşte pe psihanalişti, e foarte posibil ca ultima explicaţie să fi funcţionat întrucîtva cenzurator într-un context marcat de antisemitism - complicat, de altfel, peste măsură de dificultăţile întîmpinate de o disciplină în sine revoluţionară. Pe de altă parte, chiar în rîndurile psihanaliştilor din comunitatea freudiană, sinuciderile nu au lipsit încă de la început, punîndu-i într-o evidentă încurcătură pe adepţii noii ştiinţe - este cazul, de pildă, al unui Victor Tausk, al lui Herbert Silberer, Wilhelm Stekel, Tatiana Rosenthal, Clara Happel, Eugénie Sokolnicka. Interesul lui Freud pentru fenomen, deşi secundar ca preocupare, apare cu toate acestea destul de devreme. În 1883, unul dintre prietenii săi, înzestratul neurolog Nathan Weiss, se sinucide prin spînzurare, iar interpretarea tristei împrejurări îi prilejuieşte lui Freud lansarea unui prim concept ca bază de discuţie psihanalitică a suicidului: Weiss şi-ar fi aflat sfîrşitul pe fondul narcisismului său morbid şi rigid, excluzînd orice atingere ori modificare a sa în raport cu lumea exte