Pe plan mondial (inclusiv în Europa, la care visăm cu ochii deschişi; chiar şi la noi, pe ici-pe colo), hoţii s-au mai rafinat: se fură cu computerul, prin Internet, se fură coduri, carduri, identităţi, maşini scumpe, se fură cu cecuri fără acoperire, nu se înapoiază credite uriaşe, se fură voturi, programe politice, texte beletristice sau istoriografice, locuri în parlament - subtilităţi demne de secolul în care de curînd am intrat. În general, se fură abstracţiuni sau obiecte concrete cu masă mică şi valoare mare. Ei bine, o spun nu fără o reală jenă istorică, fără un complex naţional de inferioritate, în România se mai fură sîrmă de cupru, găini, capace de fontă de la canalizare, panouri de semnalizare, ca să nu mai vorbesc de portofele, poşete, telefoane mobile, categorie care poate fi denumită furtişag şi de care hoţilor ar trebui să le fie ruşine obrazului. Pe teritoriul patriei, nu se descuie casele de bani cu chei potrivite, cu coduri tainice, hai, în ultimă instanţă, cu trinitrotoluen. Nu, se fură casele de bani cu totul, case de bani cîntărind tone, se smulg din zid şi se cară cu cine ştie camioane de tonaj mare, iar după ce s-au golit sînt aruncate în ape adînci (la urma urmei, unde să le mai ţii în încăperi de trei pe trei?). Nu m-ar mira să fie furate într-o bună zi (sau noapte) clădirea impozantă a Cecului, Muzeul de Istorie sau Tribunalul, ba chiar şi Parlamentul, poreclit Casa Poporului, fiindcă e mai de preţ pe meleagurile noastre volumul, greutatea, corpolenţa. Citesc în ziare, fără stupefacţie (s-a epuizat!), că un individ a furat haltere de la Clubul Dinamo, exact ca în Viţelul de aur de Ilf şi Petrov, unde Balaganov şi Panikovski furaseră nişte haltere, convinşi că obiectele respective ascund greutatea lor în aur. Dar asta se întîmpla în perioada Nep-ului, nu în plin secol al XXI-lea. Hoţul de la Dinamo s-a cocoşat fără măcar să suspecteze halte