În timpul sesiunii, chiar în examen, dar - precaut şi înţelept! - după ce îi dădusem nota, un student mi-a pus o întrebare pe care realizatorul emisiunii "Casa de piatră", Bruno Andreşoiu, a reluat-o, punîndu-mă serios pe gînduri. Iată întrebarea: cum se face că, pe de o parte, vorbesc - în pledoaria "Pentru o (nouă) estetică a reconstrucţiei", Paideia, 2002 - despre o necesară smerire a arhitectului român după atîtea decenii de "grands projets", iar pe de altă parte am participat la concursul pentru Catedrala Patriarhală? Au nu e aici o contradicţie între pledoarie şi act? Să mă explic aşadar, prelungind astfel mirarea mea la adresa atacurilor agresive ale unei "anumite părţi" din mass-media contra a tot ce înseamnă Catedrala Patriarhală - de la amplasament la scara proiectului şi la rezultate. Continuînd, o fac cerînd scuze celor care - arhitecţi sau firme - s-au simţit în vreun fel lezaţi de afirmaţiile colaterale ale articolul meu "Despre o anumită inadecvare". Aşadar, pentru ce m-am înscris la acest concurs, dimpreună cu mai tinerii mei colegi din cadrul programului de master "Antropologia spaţiului sacru"? Fiind de la bun început de acord cu oportunitatea - deja centenară - a unei catedrale patriarhale în Bucureşti, semnalam încă din 1995 necesitatea combinării studiilor dedicate unui asemenea obiectiv - la scara amplasamentului, care nu putea fi cu nici un chip Piaţa Unirii - cu construcţia de noi biserici de parohie (încă şi încă atît de necesare în cartierele-dormitor ale oraşelor post-comuniste) şi, mai cu seamă, cu reconstrucţia sau restaurarea edificiilor de cult demolate sau neglijate. Cititorii îşi vor fi amintind ultima intervenţie pe această temă, din ianuarie curent, cînd pledam din nou pentru reconstrucţia Bisericii Sf. Vineri şi a mănăstirilor Mihai-Vodă şi, mai ales, Cotroceni. Am scris în favoarea acestui echilibru între programe şi proie