Polemică in house În numărul 31 (7-13 august 2002) al României literare, am putut asista la un fapt mai puţin obişnuit în spaţiul publicistic: directorul revistei, Nicolae Manolescu, publică un editorial prin care se delimitează şi intră în polemică cu opinia exprimată, în acelaşi număr, de cronicarul literar al revistei, C. Rogozanu. Despre ce este vorba: C. Rogozanu scrie o cronică la ultimul roman al lui Nicolae Breban, Voinţa de putere, în care execută scurt atît romanul comentat, cît şi o bună parte din opera brebaniană. "Voinţa de putere este o altă clonă brebaniană - originalul (Bunavestire) se pierde undeva pe la sfîrşitul deceniului opt. De atunci, scriitorul nostru a urmat o pantă descendentă, o involuţie presărată cu mii de pagini. Nicolae Breban se transformă încet-încet dintr-un scriitor care a avut ceva de spus, într-un straniu caz literar." Sau: "Multe dintre romanele lui Breban par simple cărţi de duzină de tip sado-maso intrate în metastază, umflate pînă la peste 600 de pagini, împopoţonate cu ceva Nietzsche şi cam atît." Cronicarul nu se opreşte la cazul particular al lui Nicolae Breban, ci trage cîteva focuri şi în direcţia scriitorilor afirmaţi în anii '60-'80, care şi-au dus lupta înainte de '89 "cu arme extrem de rudimentare, cum ar fi metafora, parabola", iar după '89 s-au trezit că nu ştiu "prea multe despre literatură". Nicolae Manolescu îi răspunde atît lui C. Rogozanu, cît şi celorlalţi critici din noua generaţie: "mă preocupă dificultăţile - de a-i citi şi de a-i înţelege - pe care noii critici le au cu scriitorii vechi." Desigur, Manolescu nu poate fi de acord în principal cu ideea că literatura de dinainte de '89 ar fi fost o luptă ineficientă cu regimul comunist şi atît: "Nu mă împac deloc cu acest mod de a vedea lucrurile. El denotă o aroganţă care nu se sprijină pe cunoaşterea impactului social al operelor literare din decenii