* Luis Sepúlveda, Bătrînul care citea romane de dragoste, traducere şi postfaţă de Irina Dogaru, Editura Polirom, 2002. "Eu, împreună cu alţi scriitori din generaţia mea, elaborăm o literatură nouă, în care cuvîntul este folosit prin forţa pe care o conţine şi în care povestea narată închide o experienţă concretă" - declara, în 1993, în Corriere della Sera, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori chilieni contemporani. Luis Sepúlveda face parte din acel curent literar sudamerican denumit, mai ales de critică, Post-Boom, apărut, după douăzeci de ani, ca reacţie la literatura publicată de Márquez, Llosa, Fuentes, Cortázar sau Cabrera Infante în prima decadă a exploziei sudamericane din anii '60. Ca şi cum aceştia din urmă nu şi-ar fi schimbat şi ei, prin anii '80, felul de a scrie, cînd au înţeles mersul lucrurilor cu acea intuiţie ce acompaniază adesea talentul ieşit din comun, mai tinerii scriitori, născuţi după 1950, s-au definit de la primele lor cărţi prin opoziţie cu Boom-ul. Pitici urcaţi pe umerii uriaşilor, mulţi dintre scriitorii Boom-ului junior s-au cam pierdut printre declaraţii belicoase de presă şi mici şotroane sau micro-idilice Macondo-uri reîncălzite. Nu e cazul, desigur, al unor scriitori ca argentinianul Manuel Puig, recunoscut postum ca unul dintre maeştii postmodernismului, chilianca Isabel Allende sau mexicanul Gustavo Sainz, unul dintre primii adepţi ai încorporării culturii pop în ficţiune. Care e, atunci, "literatura nouă" pe care Luis Sepúlveda, unul dintre liderii Post-Boom-ului, o predică, în 1993? O literatură, desigur, în care cuvîntul nu e folosit abracadabrant, pentru a face personajele să leviteze necontrolat, morţii să învie şi oamenii să se iubească "genealogic" prin cinematografe promiscue din Havana şi în care povestea se bazează pe o experienţă trăită, adică nu inventată, visată sau (Doamne fereşte!) împrumutată. O literatu