Edwin Sheidman este considerat părintele suicidologiei; în diferite ocazii, el a făcut următoarea remarcă: "Toate sinuciderile sînt iraţionale, cu excepţia propriei mele sinucideri". Remarca sa conţine, după părerea multora, un gînd ascuns: unele sinucideri pot fi raţionale, dar în acelaşi timp în politicile publice se insistă a se pretinde contrariul. Este recunoscut că, în cercetare, moartea a devenit o preocupare recentă foarte importantă. Sinuciderea nu putea fi, deci, ocolită, dar se recunoaşte că ea are un statut special. Ea este cea care face să se confrunte două perspective competitive sau două paradigme, care pun în centrul înţelegerii şi atitudinii, atît publice, cît şi profesionale, raportul între raţional şi iraţional. De fapt, cele două paradigme ne dau răspunsuri diferite la întrebarea următoare: poate fi vreodată sinuciderea raţională? Fiecare paradigmă are o lungă istorie. Există mulţi cercetători care pledează pentru considerarea raţionalităţii gestului suicidar, subliniind inconsistenţa politicilor publice care invită pacienţii terminali să decidă dacă şi cînd să refuze prelungirea vieţii, pe de o parte, dar tind să desconsidere raţionalitatea pacienţilor terminali care se sinucid, pe de altă parte. Prima paradigmă acordă sinucideriii statutul de "greşeală, provenită dintr-o gîndire distorsionată care violează raţiunea, voinţa divină, moralitatea şi legea" (David J. Mayo, Rational suicide?, 2000). Conform acestei paradigme, sinuciderea trebuie descurajată, chiar condamnată, iar "suicidarii" - cei tentaţi de actul suicidar - opriţi pe cît posibil. Este o viziune veche care a dominat gîndirea occidentală de aproximativ 1.400 de ani. Totuşi, unii istorici pretind că în Biblie nu găsim o asemenea condamnare a sinuciderii şi că Sf. Augustin a fost cel care a impus Bisericii o atare doctrină în toată Europa şi, mai tîrziu, în America. Acum un secol