Sinuciderea apare, cel mai adesea, în discursul comun, invocată alături de nebunie şi laşitate, adică în contextul unei boli fizice, psihice sau morale. Pentru omul de pe stradă sau de la televizor, un altul care şi-a pus capăt zilelor este sau laş (fiindcă n-a mai suportat nu vom şti niciodată ce) sau nebun (oricum, în afara normalităţii care ne face pe noi, ceilalţi, să preferăm viaţă cu orice preţ). Este de la sine înţeles cum sînt valorizaţi termenii acestei separaţii: pe de-o parte laşi şi nebuni, pe de altă parte curajoşi şi zdraveni; o minoritate slabă şi o majoritate tare; cîţiva rătăciţi care rareori au cuvîntul (prin bilete de adio sau jurnale intime) şi o mare interpretativă de inchizitori uneori patetici şi înţelegători, convinşi de sensul vieţii sau cochetînd cu acel "incalculabil sentiment" care, după Camus, "privează spiritul de somnul necesar vieţii". Cum apare, însă, acel "incalculabil sentiment"? Sociologii definesc actul sinuciderii şi rezultatul său (vezi celebra definiţie a lui Durkheim), fac statistici pe grupe de vîrstă, sex şi naţionalitate, tratînd sinuciderea nu ca pe un act omenesc, ci doar ca pe-o ieşire voluntară din viaţă. Psihologii vorbesc despre o regresiune în paradisul originar, o nostalgie a abisului, a întoarcerii la origini. Teologii creştini consideră sinuciderea un păcat de moarte. În Problema morală a sinuciderii,

P.-L. Landsberg crede că "departe de a fi legată de vreo aşa-zisă regulă naturală, departe de a fi o regulă de bun simţ, interdicţia absolută a sinuciderii se justifică şi se înţelege numai dacă ne raportăm la sminteala şi la paradoxul crucii". Cu alte cuvinte, credinciosul trebuie să-şi ducă crucea care i-a fost dată. Din toate aceste definiţii scapă tocmai acel sentiment incalculabil care ne face uneori să credem (sau să fim siguri) că viaţa nu merită să fie trăită şi pe care îl putem descoperi - dacă