Dictatura stalinistă schimba constituţiile cu atît mai des cu cît mai puţină nevoie avea de ele. Drept urmare nici limbajul public nu pomenea această iluzorie lege a legilor decît în împrejurări speciale. O astfel de împrejurare era de pildă recrutarea unui cetăţean ca informator al Securităţii. Formularul de angajament definea încă din prima fază acest act ca "o datorie de onoare a fiecărui cetăţean, înscrisă în Constituţie". Ratificînd atît moralitatea, cît şi legalitatea acestei îndeletniciri, Constituţia garanta dreptul fiecăruia de a-şi spiona colaboratorii, prietenii şi rudele. Referiri la Constituţie s-au făcut auzite şi cu un prilej istoric: macabrul prolog juridic al executării celor doi dictatori. Revoluţia din decembrie 1989 reprezenta încălcarea flagrantă a unei Constituţii care nu fusese nicicînd respectată. Îndărătul acestei pretinse legi fundamentale îşi căuta apărarea principalul protagonist al dispreţuirii ei. Potrivit Constituţiei neabrogate, protesta el cu bună dreptate, singura instanţă îndreptăţită să îl judece era Marea Adunare Naţională care, de asemenea, nu fusese dizolvată. Înjghebat cu misiunea de a-i ucide, şi nu de a-i judeca, insensibil la implicaţiile constituţionale, aşa-zisul tribunal de la Tîrgovişte şi-a îndeplinit sinistra datorie. Şi astfel, cu ajutorul unui tiranicid, România post-revoluţionară s-a cufundat într-un vacuum constituţional care ar fi putut-o precipita în cel mai dezastruos haos, inclusiv un război civil. Puterea improvizată pe baza alegerilor pre-constituţionale

din mai 1990 a organizat pregătirea şi desfăşurarea referendumului din decembrie 1991 pentru adoptarea primei Constituţii a tranziţiei. Aprobată de o majoritate substanţială, ea şi-a atras totuşi şi o serie de obiecţii în proporţii respectabile. Şi iată că acum, după peste un deceniu, sub acelaşi preşedinte care a propulsat-o, se pune chestiunea