Pe coperta albumului realizat de Serge Toubiana, care spune povestea filmului Inadaptaţii / The Misfits (1961), este o fotografie în care Marilyn Monroe e prinsă în mişcare, în timp ce vine spre noi şi, în acelaşi timp, pleacă: încă un pas sau doi şi va ieşi din cadru. Din mers întoarce capul spre Clark Gable şi îi zîmbeşte - dulce, dar oarecum absentă. Halatul freamătă la paşii ei şi ea îl strînge la piept, încrucişîndu-şi mîinile; parcă s-ar pregăti să se ia singură în braţe, ca să se încălzească sau să se protejeze. În fotografie şi în film (ultimul pe care l-a făcut), Marilyn e deja Marilyn-legenda. Nu cred că face un rol bun în Inadaptaţii. Rolul - o femeie plăpîndă, pe care brutalitatea bărbaţilor, îndreptată împotriva cailor sălbatici, o îmbolnăveşte - este ca o sîrmă care tremură în timp ce ea îşi atîrnă, în văzul tuturor, emoţiile cele mai preţioase. Nu poate decît să le atîrne acolo (sub soarele din Nevada, unde s-a filmat) şi să treacă frenetică de la una la alta, încercînd să ne demonstreze ceva - "Vedeţi cît de profunde, de frumoase şi de fragile sînt?" - şi neştiind cum s-o facă. Nu are arta de a le transforma şi de a le transmite. Nu poate decît să le etaleze şi să ne bage degetele în ochi: "Vedeţi?" Şi totuşi, e înduioşătoare. Scenariul lui Arthur Miller o încurajează să se expună şi apoi o abandonează fără un personaj coerent, fără un paravan, fără o plasă de siguranţă, pentru că Miller s-a apucat de scris vrînd să arate lumii cine e Marilyn de fapt (pe-atunci, el încă mai era "domnul Monroe") şi pe parcurs şi-a dat seama că nici el nu ştie. Rezultatul e un portret idealizat, "Femeie-copil prea sensibilă pentru lumea asta", ale cărui linii nesigure sau neduse pînă la capăt trădează îndoiala şi dezamăgirea care vor duce la portretul mult mai amar din După cădere. Nici regizorul John Huston n-o protejează pe Marilyn. Ea tot încearcă să fie "fru