Nu mă număr printre practicanţii sportului. Cîndva am bătut şi eu mingea, am înotat cu oarecare insistenţă şi am făcut şi niţel polo (cei ce mă cunosc vor ridica din sprîncene). Mă justific spunînd că am avut alte priorităţi, dar recunosc că e vorba şi de puţină comoditate. Convingerea asta am împins-o pînă acolo încît n-am devenit nici măcar microbist. Singurele ocazii cînd am fost fascinat de vreo competiţie datează din anii '70, cînd îi vedeam la TVR (în direct!) pe Năstase, Kodes, Newcombe şi alţii. Încă mai simt emoţia momentelor cînd Ilie cîştiga match, set & game Turneele Campionilor. Dar atît! Dacă nu găsisem satisfacţie în faptul că aş putea alerga, sări sau lovi mai citius altius fortius decît alţii, cu atît mai mult n-am înţeles lupta altora pentru medalii, obsesia de a dărîma recorduri, de a da mai multe goluri; vorba lui Tănase: Şi cu asta ce-am făcut? Argumentele mobilizatoare le ştiu - sportul aduce sănătate de fier, trup de marmură, psihologie de învingător şi fete cu containerul. Argumente logice şi umane dacă se referă la sportul de întreţinere. Le accept şi dacă se referă la sportul de performanţă, cu condiţia să se facă doar pe timpul şi banii celor interesaţi. Cînd e vorba de bani publici, prefer sănătatea publică, nu gloria unei străvezii elite "de competiţie". Altfel zis, prefer sportul în locul performanţei. Nu putem fi o mare putere sportivă, cînd sîntem o naţiune bolnavă. La propriu - statisticile o dovedesc. Victoriile lui Năstase au încurajat generaţii să-şi cumpere rachete; ale Nadiei i-au încurajat pe părinţi să-şi trimită fetiţele de-acasă. De mici, cît mai mici, cu speranţa că nu vor creşte niciodată, că vor rămîne aceleaşi păpuşi capabile să sară, să se-nvîrtă şi să meargă pe bîrnă. Dacă nu vor fi campioane, precis le va folosi în viaţă arta saltului înapoi pe "puntea suspinelor", pe acei zece centimetri de lemn, care dor atît