interviu cu Horia-Roman PATAPIEVICI

Din 1990 încoace, redescoperind libertatea de expresie, presa culturală a fost plină de dispute: despre canon şi recanonizare, despre postmodernism, despre colaborarea scriitorilor cu regimul comunist, despre existenţa culturii de performanţă în timpul dictaturii etc. Cu ce ne-am ales din toate acestea? Şi cu mult, şi cu puţin. Cu mult - pentru că orice dezbatere, oricît de violentă şi unfair ar fi, oricît de ad personam sau de argumentată ar fi, contribuie în mod sigur la ceva, prin aceea că ceea ce se află numai în purtătorii individuali este pus la mijloc, prin faptul că se "comunizează" conţinuturi, resentimente, reacţii, idei, argumente, violenţe verbale. Asta face bine spaţiului public, este ca o şedinţă de terapie colectivă în care nici unul nu conduce, toţi sîntem pe canapeaua psihanalistului şi polemizăm. Din punctul de vedere al formării pieţei libere a spaţiului public românesc, acest lucru a fost în cel mai înalt grad benefic. De ce ne-am ales cu puţin? Pentru că eu cred că noi am pierdut complet exerciţiul unei prezenţe publice deopotrivă bine articulate pentru emiţător şi acceptabile pentru interlocutor. Dacă luăm discursuri parlamentare de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, din anii '30, din perioada CPUN şi din Parlamentul actual, vedem următorul lucru: discursurile de la sfîrşitul secolului al XIX-lea erau, prin eleganţă, putere argumentativă, retorică, net superioare celor din anii '30 (ca medie, nu mă refer la marii oratori). CPUN-ul este o catastrofă, la limita încăierării fizice, acolo nu vezi argumente şi, mai ales, nu vezi acceptarea de către oponent a argumentelor. În anii '30, potenţialul eristic al discuţiei sporise foarte mult faţă de sfîrşitul secolului al XIX-lea, unde am fost surprins să descopăr că existau parlamentari care cedau în faţa unor argumente, ceea ce în anii '30 se întîmpla într