* Mariana Marin, Zestrea de aur, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2002. În primăvară, la primele "întîlniri" ale României literare, s-a discutat - pe diferite tonuri - prezenţa culturii în cotidienele de mare tiraj. Lucrurile au luat amploare apoi în cîteva ziare, spiritele s-au inflamat mai tare în scris, ca şi cum ar mai fi trebuit căutate argumente unei tranşări pe cît de abrupte, pe atît de neadevărate: cea între "valoare" şi "bani", între pagina artistă şi cea împărţită în centimetri pătraţi de publicitate. Într-un moment realist-pragmatic al acelei discuţii, în aula Fundaţiei Culturale Române (cu rezonanţa ei de invidiat) a răsunat un hohot de rîs dintr-acelea care te loveşte în plexul solar de începi să rîzi empatic, ca în copilărie cînd colegul de alături dădea foc unor artificii în bancă. Vorbitorul s-a oprit şi a făcut linişte. Cînd şi-a reluat demonstraţia (poate cam cinică, dar din lumea reală), hohotul a izbucnit cu aceeaşi intensitate, ca şi cum ar fi fost înregistrat în prealabil. M-am întors spre locul de unde venea şi am văzut-o pe Mariana Marin serioasă, aproape concentrată la discuţie, iar dacă cineva de alături nu m-ar fi lămurit, nu mi-aş fi imaginat că dublul hohot îi aparţinuse. Am citit antologia de autor amintindu-mi hohotul acela (din multe poeme ale sale, Medicaţie pentru groaza şi hohotul, Hohotul manechinelor) şi figura serioasă, neclintită a poetei. Îmi pot imagina de ce rîdea Mariana Marin, dar nu aici e problema, ci în felul în care rîdea: irepresibil, contagios şi încremenit, ca cineva care nu (mai) are nimic de pierdut. Cam aşa cade şi antologia intitulată ironic Zestrea de aur: ca un hohot şfichiuitor pe faţa impasibilă a epocii revizuirilor. În peste 300 de pagini, Mariana Marin antologhează (e un fel de-a zice) poeme din cele patru volume de poezie de pînă acum, unele apărute şi în antologia Cinci, semnată împr