Traumatizaţi ba de pîrjolul secetei, ba de urgia viiturilor, alpiniştii tranziţiei mioritice ar putea scăpa din vedere ivirea unui alt fenomen, dar de meteorologie politică: o seamă de foşti deţinători ai celor mai înalte funcţii în stat, după ce au capotat şi s-au pierdut în negura uitării, se zbat ca de mama focului să reintre în actualitate. Ofensiva de resurecţie a falimentarilor politici este pornită, ca la un semn, de către trei foşti prim-miniştri şi de unicul fost preşedinte cu care, pentru moment, ţara se poate mîndri. Îndărătul acestei frenezii se pot desluşi candorile unui optimism gratuit deghizat în calcul politic. Această subită reaprindere a curajului stins este cu siguranţă stimulată de unul dintre cele mai senzaţionale episoade ale tranziţiei: traseul străbătut de actualul preşedinte de la eşecul din 1996 la victoria din 2000, acreditînd plauzibilitatea conceptului de faliment remediabil. Purtătorii ofensivei în discuţie ţintesc acelaşi scop, dar nu pornesc de la aceleaşi date. Unul dintre ei este împins spre această temerară încercare de rămăşiţele partidului care, dirijînd Convenţia Democratică "à l'aveugle", nu a încheiat bătălia înfrînt, ci zdrobit. Înainte de a i se încredinţa această misiune, prezumtivul locuitor al dezastrului a trecut printr-o ameţitoare succesiune de roluri adeseori anevoie de articulat. Revoluţia din 1989 l-a propulsat din starea de anonim slujbaş al Justiţiei în ambigua poziţie de lider sindical; ales primar este numit pe această bază prim-ministru ca reprezentant al unui partid din care

nu făcea parte şi care, neavînd încotro, îl unge la repezeală vicepreşedinte. Înlocuit în fruntea guvernului de secretarul general al aceluiaşi partid pe care, oţărît, îl părăseşte, îşi înjghebează un minipartid de schimb, în fruntea căruia se întoarce acum să trezească din agonie partidul-mamă. Ceilalţi doi foşti premieri int