Printre atîtea evenimente datate cu ziua de 21 august în era noastră (de 34 de ani, îmi pun în fiecare "21 a opta" "Simfonia Praga" în numele lui Dubcek şi alor săi), iată azi, în 2002, 152 de ani de la înmormîntarea lui Honoré de Balzac. Sicriul i-a fost însoţit de ministrul de Interne Baroche, de Alexandre Dumas, de Victor Hugo, de George Sand şi de Sainte-Beuve, criticul care niciodată nu l-a preţuit pe măsură ("dl de Balzac nu ştie să dezvolte o situaţie..."), asumîndu-şi astfel un păcat pentru care mulţi nu-l vor ierta, aceştia uitînd că, măsurîndu-se cu Balzac, criticul a dat propriei sale meserii o statură balzaciană. Se păstrează, în reportajele acelei zile pariziene, vorba şoptită pe drumul funebru de ministrul Baroche, către Victor Hugo: "C'était un esprit distingué!". Dacă e în general pozitiv ca miniştrii de Interne să aibă o bună părere despre scriitorii de geniu, e cu atît mai bine cînd au şi dreptate. Balzac a fost un romancier, adică un savant, un arhitect, un inginer, un industriaş, un chimist, un sociolog în ale pasiunilor şi, fireşte, toate aceste meserii luate laolaltă dau un "esprit distingué", un spirit deosebit. În istoria operelor omeneşti, el se distinge ca un pisc care, e drept, a putut să apară multora, prea multora, accesibil (de unde celebrul oftat sarcastic al criticii literare la atîtea romane din secolul 20: "encore du Balzac"...), el păstrîndu-şi acele taine de faună, de floră, rocă şi oxigen care-i permit să domine o perspectivă şi să definească, pentru multă vreme, formele de relief ale unei hărţi dintotdeauna ciudate şi complicate, aceea numită atît de simplu, inuman de simplu, paralizant de simplu: sufletul omenesc. El fascinează pînă departe, în timp, impasibil la intemperiile de modă şi climă, răsucind cu o singură suflare, de masiv muntos, obiecţiile de gust şi temperament. Detestînd orice dictat în literatură, voi recun