Moştenitorii lui John Cage cer drepturi de autor pentru linişte. Faimoasa compoziţie tăcută a lui Cage - 4:33 - a fost subiect de mare admiraţie şi deriziune din 1952 încoace, de la prima sa audiţie - sau non-audiţie. Mike Batt, un producător britanic, este acum tîrît prin tribunale din cauza piesei Un minut de linişte, pe care a adăugat-o la coada unui album. Dar este liniştea lui Cage aceeaşi cu liniştea lui Batt? Deloc. În liniştea din '52 a lui Cage, publicul putea să-şi audă bătăile inimii, să audă, în minte, coloana sonoră a unor filme, pe John Wayne, fluieratul conductelor în zid, un avion în trecere şi războiul rece. Pentru a nu mai vorbi de sunetele personale, care se uită în secunda următoare, sunete mărunţite, poate, de rîsete. Liniştea lui Cage era plină de sunetele din 1952, care creau muzica pe care el a vrut s-o facă auzită publicului său, o muzică pe care orice interpretare muzicală ar fi ascuns-o şi alungat-o. Liniştea ironică de pe CD-ul lui Batt este, aşa cum singur o spune, "un omagiu". Liniştea lui 2002 nu este liniştea lui 1952. Dacă asculţi cu suficientă atenţie poţi auzi: criza rachetelor din Cuba, pe Elvis, rock'n' roll-ul, căderea Zidului Berlinului, 9/11 şi o mie de profesori ţinînd prelegeri despre liniştea lui Cage. Dacă ar fi să numim o singură diferenţă, lumea este azi cu mult mai plină de zgomote şi liniştea lui Batt iese cu mult mai greu la iveală. Liniştea nu este aceeaşi de la un minut la altul. Liniştea nici unei persoane nu este aidoma cu cea a alteia. Priviţi la cei doi clienţi tăcuţi, care iau cina la masa de alături, privindu-se în ochi. O muzică diferită trece prin tăcerea fiecăruia dintre ei. "Ce-ai spus?" "Nimic." "Ah, mi s-a părut că am auzit ceva." "Păi, ai auzit: tot ceea ce n-am spus." Călugări tăcuţi încearcă să imite liniştea universului de dinaintea facerii, singura linişte adevărată. După Facere, nu a mai exi