* Ioana Nicolaie, Nordul, Editura Paralela 45, 2002.
Nu degeaba se spune că cea de-a doua carte face sau desface un autor. Debutul poate fi conjunctural, adunat din eboşe de formare, direcţionat pe trendul generaţiei sau al maeştrilor asumaţi. A doua carte defineşte însă, atunci cînd e cazul, originalitatea unui scriitor, sau măcar dorinţa lui de separare şi definire. Ioanei Nicolaie - poetă din grupul "ferestriştilor", participantă, cu texte importante pentru profilul grupului, la volumul experimental 40238 Tescani şi care a debutat cu Poză retuşată, în 2000 - tocmai i-a apărut cea de-a doua carte de versuri. Mărturisesc că, din primul volum, îmi plăcuse mai degrabă secţiunea intitulată Love story, pusă sub semnul lui Frank O'Hara, frînturile triste şi dezarticulate de action painting din poeme ca În Bucureşti, fără tine sau Cînd nu mai e nimic. Dacă în cartea de debut nu ar exista un amplu poem, Cariera, onirico-prozaic, regresiv, obscurizat-biografic, am putea vorbi acum despre o schimbare decisivă în poezia tinerei poete. Aşa, mi se pare evidentă o împletire simultană a două maniere poetice diferite între ele a căror rezultantă dă originalitatea Ioanei Nicolaie: picto-acţiunea de care vorbeam, citadină şi "retuşată" generaţional, în paralel cu un prozaism monografic, asemănător cu cel din poezia lui Petre Stoica din Un potop de simpatii sau din Egloga Ioanei Ieronim. Nordul e "povestirea" unei imposibile întoarceri. După refuzul şi fuga de o lume prea strîmtă, constrîngătoare - micul tîrg de provincie transilvană, prăfos, dar cu sclipici de staţiune balneoclimaterică - poeta se trezeşte dorind această lume care o învăţase singurătatea ca antidot pentru frica de moarte şi rememorarea ca invocare de sine. Sângeorz-Băi nu e însă un alt Spoon River, iar evocarea lumii nordice - serioase, conservatoare, ascunse şi vag-ipocrite - nu e nici amară, nici satir
