De la o vreme, numeroşi călători autohtoni spre Vest arborează două legitimaţii de voiaj: îndelung visata viză Schengen şi piese ale echipamentului folosit de handicapaţi: cărucioare cu rotile, proteze, cîrje ş.a. Purtătorii acestui echipament nu pornesc spre meleagurile chiverniselii cu gîndul să ceară drept de azil ori să-şi găsească un loc de muncă ori să vîndă droguri aduse pe sub mînă ori să contribuie la pregătirea unor acte teroriste, scopul lor este pe deplin inocent: să cerşească. După ce şi-au valorificat infirmităţile contra euro, ei se întorc acasă, întîmpinaţi de invidia celor neestropiaţi. Ei nu au emigrat, ci au întreprins un voiaj de afaceri aller-retour. Reversibilitatea sau ireversibilitatea deplasării reprezintă capitolul central al culturii migratoare. Ponderea acestei conexiuni este ilustrată de cel mai vechi episod din istoria migraţiilor, consemnat în Biblie: fuga evreilor din Egipt. Prin particularităţile sale împrejurarea dobîndeşte valenţele unei parabole, nu însă ale unui model. În realitate, evreii nu pleacă, ci sînt izgoniţi, liderul lor are o legitimitate supranaturală, supranaturală este şi modalitatea călătoriei. Itinerariul lor are o obîrşie, dar nu are o ţintă; ei se împrăştie printre popoare de care nu se lasă asimilate, rămînîndu-le astfel străini; inamiciţia instinctivă faţă de străini conduce, în acest caz specific, mai întîi spre cultura şi apoi spre politica antisemitismului, care îşi găseşte

încoronarea în holocaust. Ca o reacţie, aspiraţia revenirii la locul de obîrşie generează la rîndul ei mişcarea politică sionistă, statornicirea formală a statului evreiesc şi transformarea Orientului Mijlociu într-un nepotolit teatru de război. Migraţiile pot provoca războaie, dar şi războaiele se pot încheia cu epiloguri migratoare - un caz bine cunoscut: aşezarea romanilor în Dacia după ce o cuceriseră. Şi, dimpotrivă, obie