În 1865, ne povesteşte Alberto Manguel în a sa Istorie a lecturii, într-o perioadă cînd industria cubaneză a ţigărilor de foi cunoştea o criză puternică, Saturnino Martinez, om din interiorul breslei, dar avînd şi preocupări literare, s-a gîndit că muncitorilor le-ar fi trebuit un ziar în care să regăsească problemele şi greutăţile lor, dar care, totodată, să le ofere şi posibilitatea de a evada din rutina cotidiană, propunîndu-le spre lectură proză şi poezie. Aşa s-a născut La Aurora, numai că Martinez şi-a dat seama că audienţa ziarului nu putea fi decît redusă, întrucît doar vreo cincisprezece la sută dintre muncitori ştiau carte. I-a venit atunci ideea să facă apel la un lector oficial. Proprietarul manufacturii El Figaro şi-a dat acordul, lectorul a fost ales din rîndul muncitorilor care, de altfel, îl plăteau din salariile lor. Lectorul nu s-a mulţumit să le citească din ziar, a trecut la romane, scrieri istorice, ba chiar la un manual de economie politică. Succesul iniţiativei a fost extraordinar, dar autorităţile, temîndu-se de acţiuni subversive, au interzis practica lecturilor în ateliere. Cîţiva ani mai tîrziu, primul război de independenţă purtat împotriva Spaniei a provocat valuri de emigrări în Statele Unite, refugiaţii întemeind importante comunităţi cubaneze la New York, New Orleans şi Key West. Această din urmă localitate a devenit atunci centrul mondial al producţiei de havane. Imigranţii au adus cu ei obiceiul lecturilor în ateliere. Un uriaş succes a avut Contele de Monte-Cristo. Muncitorii dintr-un atelier i-au scris în 1870 lui Alexandre Dumas, cu puţin timp înainte de moartea acestuia, rugîndu-l să accepte ca numele eroului să fie dat unei mărci de ţigări de foi. Dumas a acceptat, fără să pretindă (ce vremuri!) cotă parte din vînzări. Această lectură - să-i zicem - secvenţială era, în definitiv, foarte aproape de maniera în care Dumas îş