Ştiu că titlul este al unei cărţi de Tudor Arghezi, dar îl împrumut pentru cele 2.000 de caractere (minus al semnatarului, se va spune, în urma micului plagiat de mai sus), pe care le aştern sub el, fiindcă n-am găsit altul mai bun şi, cum spun toţi ipocriţii, se potriveşte. Întrucît medicii mi-au interzis să stau la soare, n-am plecat nici anul acesta la mare, întrucît aceiaşi m-au deconseiat să urc la altitudini (fizice, bineînţeles), n-am plecat nici la munte (ceea ce se întîmplă de vreo zece ani), aşa că am rămas să împart cu mulţi concetăţeni faimoasa caniculă de Bucureşti. Şi pentru că nici o boală nu vine singură (ca orice nenorocire), o discopatie, pe care mă opun s-o tratez cu operaţie, m-a obligat să-mi cumpăr un baston. Astfel am ajuns să bat (!) străzile Bucureştiului, la aproape 40 de grade Celsius - e drept, relativ rar - cu bastonul (aproape ca Arghezi, minus talentul). Cînd mergi grăbit pe stradă, aproape că nu observi denivelările trotuarului, gropile carosabilului,

băltoacele de după ploaie, capacele de la canalizare mai înalte cu o palmă decît asfaltul proaspăt turnat, punînd în pericol maşinile din ce în ce mai elegante care se îndreaptă spre (sau dinspre) zona ministerelor, dar şi beţivii sau... discopaţii (?!). Tindem către integrarea europeană, dar nu cunosc şi nu mi s-a povestit că ar exista în Europa metropolă cu atîtea suişuri şi coborîşuri, cu prăpastii, ca la munte, în care şi-au pierdut viaţa fiinţe umane, cu apă din abundenţă, ca la mare, pline de obstacole, cu străzi cam murdărele (deşi le mai spală ploile sau utilitarele destinate curăţeniei), cu lătrături insistente, solo sau în cor, cu lozinci publicitare de tipul "cumpăr fiare vechi", cu prea puţini pomi pe marginea străzii care să arunce un pic de umbră asupra trecătorilor, cu buruieni invadînd terenurile virane dar şi locurile unde nici nu te aştepţi, cu pungi de pla