Moartea lui Charles Boyer m-a prins, acasă, la maică-mea; cînd a auzit vestea morţii lui, mama era în bucătărie şi, de acolo, m-a întrebat, cu o anume voioşie care m-a crispat ca o uşă trîntită peste un plîns: "Mai ţii minte cum rîdeai de mămica?". Din baie, unde mă bărbieream liniştit, i-am cîntat în dimineaţa aceea aria contelui de Luna: "Eu să-l iert pe-al meu rival? Curată nebunie"... Mama, din bucătărie, unde îmi pregătea cafeaua şi un suc de portocale, răspundea cu aria Leonorei: "Ia trupul meu în dar, daaar iartă-l pe trubadur"... Eu ripostam: "Eu să-l iiiert pe al meu rival?"... Mama: "Ia trupul meu în dar"... O simţeam fericită, duetul din Verdi era codul prin care ne anunţam că nimic nu s-a modificat pe harta lumii noastre al cărei soare, într-adevăr, răsărea cu acest duet, cîntat de dimineaţă, în timp ce mă pregăteam să plec la şcoală. Nu i-am luat bucuria - am dat deoparte, după ce m-am ras, perdeaua de nylon înflorat a căzii, am deschis duşul, potrivindu-mi-l repede şi bine, m-am proţăpit sub jetul de apă, începînd să răcnesc aria spadei tot din "Trubadurul", fireşte, opera ei preferată. Am avut grijă să strîng bine perdeaua, "să nu fac lac pe jos" - capul de acuzare, dintotdeauna, a destrăbălărilor mele puerile - şi în clipa aceea, cu un lung frison cult, neplăcut sub un duş bine potrivit, am văzut scena din "Psycho" al lui Hitchcock, scena din baie, cînd Anthony Perkins, fiul, îmbrăcat în vestmintele mamei, se apropie cu cuţitul de copertina de nylon a duşului s-o ucidă pe eroină, aflată chiar sub duş. La cafea, am întrebat-o dacă a văzut "Psycho". Mi-a răspuns, cu mult antren: parc-a auzit de-un film cu titlul ăsta, un film de groază, da, un film de groază, cu un fiu care se îmbracă în hainele mamei sale şi ucide, deghizat aşa, pe toţi cei care vin în hotelul său. "Groaznic" - comentă ea, ştergînd dalele bucătăriei, altfel perfect strălucitoare