E rîndul băiatului meu să plece în Grecia. Singur. Adică fără noi, dar cu un grup de elevi, într-o excursie organizată de o profesoară. Într-o staţiune la modă, la poalele Olimpului, în condiţii bune şi cît se poate de acceptabile financiar. Şi ce-o să vizitaţi? - întrebă curios tatăl meu, cu ochii plini de monumente. Nimic! - vine răspunsul spontan al fiului meu. Păi, atunci ce căutaţi în Grecia? - se revoltă bunicul. !? - se miră nepotul. Halal profesoară! - mai aruncă taică-meu cu obidă şi umbra unui regret că a trăit prea mult i se aşterne pe faţă. Ce-a căutat turistu-n Grecia? - mă întreb şi eu, generic. Pentru cei din categoria tatălui meu, Grecia înseamnă cultura greacă. Turismul înseamnă contactul cu un Spirit obiectivat în monumentele sale, iar ghidurile adecvate ale acestui turist sînt enciclopediile şi cărţile de istorie. Îmi aduc aminte de (puţinele) călătorii în străinătatea proximă din copilărie, în care nu ne-a scăpat nici un castel şi nici un muzeu, în care fiecare colţ de teritoriu era plin de istorie. Pentru cei din categoria mea, ca să spun aşa, Grecia înseamnă în primul rînd grecii. Turismul înseamnă mai degrabă contactul cu un Suflet dispersat în oameni şi cotidianul lor. Pot să stau ore în şir pe terasa unei cafenele - pe care o aleg alte ore în şir, cu grijă, - şi să privesc la oameni şi la gesturile lor mărunte aşa cum alţii se scufundă în contemplarea unui tablou celebru dintr-un muzeu celebru. Desigur, există o doză considerabilă de exotism în aceste perspective, care fac accesibilă străinătatea prin ipostazierea stranietăţii, a diferenţei lor inconfundabile. Există, desigur, riscul esenţializării, al reificării unui Spirit şi/sau Suflet colective mai mult sau mai puţin fantasmate. Turismul de masă, practic generalizat în prezent, nu face decît să omogenizeze şi să trivializeze aceste fantasme, pliantele informative şi package tours o