articol cu chei Generalităţi şi conjunctură istorică Latini fiind, românii - sau măcar... o bună parte dintre ei! - vorbesc mult. Şi uşor. În primul rînd, în sensul vivacităţii în exprimare: ne place să ne ştim guralivi, extrovertiţi, spontani. Străinii care ne vizitează ne spun imediat că semănăm cu italienii. Intrăm rar sau deloc în blocaje de comunicare din lipsă de cuvinte (mai degrabă... invers!). Sîntem vorbăreţi, expansivi, turuim, pălăvrăgim de nu ne mai oprim. Şi mai avem destule alte sinonime ale rulajului alert al limbajului. Ceea ce ne face drăguţi, simpatici, ataşanţi. Dar şi - pe de altă parte - răi de gură, certăreţi, iuţi la mînie şi la înjurături! Ne cufundăm rar în tăceri nesfîrşite, iar limba mult dulce şi frumoasă pe care-o vorbim ne ajută şi ea să ne exprimăm continuu: nu e săracă în cuvinte şi expresii plastice, în colocvialisme şi imprecaţii, iar noi avem grijă ca ele să nu ruginească în dicţionare... Din păcate, există şi un revers al medaliei: uşurinţa cu care vorbim stimulează o anume "uşurătate" a exprimării, amuzantă ori acceptabilă în conversaţiile private, însă periculoasă, agresivă, uneori foarte gravă atunci cînd ne manifestăm în spaţiul public. Fie că se găsesc în situaţii cotidiene, în mici comunităţi de felul celor de la locurile lor de muncă, în autobuze sau tramvaie, la cumpărături sau la distracţii, fie că evoluează sub reflectoarele presei, compatrioţii noştri debitează cu mare lejeritate lucruri care în lumea civilizată nu se spun cu voce tare. Trăim într-o epocă de inflaţie a limbajului, care se "devalorizează" în ritm galopant. Exact ca şi banii: cu cît discursurile compatrioţilor noştri sînt mai nestăvilite, cu atît "valoarea" lor scade. Frazele tot mai lungi ilustrează o gîndire tot mai "scurtă". Ideile se rarefiază şi în locul lor rămîn figurile de stil, picanteriile, verva sau agresivitatea peroraţiilor. La fel, se