Avem, după cum a spus Dumnealui, tăria opiniunilor noastre şi nu ezităm să ni le afirmăm. Se cheamă că avem şi polemici? E mai complicat decît pare. Din 1990 încoace, de cînd am redescoperit libertatea de exprimare, spaţiul public a fost plin de dezbateri, dispute, certuri, gîlcevi, ciorovăieli. De la temele înalte abordate în revistele culturale pînă la disputele politice trecute din Parlament în piaţă, nu se poate spune că n-am avut confruntări de opinii despre aproape orice. Problema este cum funcţionează aceste confruntări şi dacă, la capătul lor, "cîştigăm" ceva - o idee, o nuanţă, un concept, o valoare. S-ar părea că adesea, seduşi de retorică, uităm tocmai subiectul în discuţie şi pierdem pe drum argumentele. Alteori, ne concentrăm mai mult asupra adversarului, căutînd cu orice preţ "lichidarea" lui simbolică, transformînd disputa într-un război personal, în care Ideea nu mai are loc. În toate acestea, intervin prejudecăţi, ideologii, sentimente şi resentimente, poliţe de plătit, interese de grup ş.a.m.d. Nu mai departe decît anul acesta, s-au scos săbiile din teacă pe tema Omului recent descris de Horia-Roman Patapievici ori a cărţii despre Eliade-Cioran-Ionescu scrise de Alexandra Laignel-Lavastine. Veşnica problemă a manualelor alternative a dat şi ea ceva de lucru. Chestiunile politice la ordinea zilei, încercările de limitare a libertăţii presei, proiectul Dracula Park ne-au hrănit, şi ele, pofta de opiniuni afirmate cu tărie. Şi exemplele ar putea continua. Dar toate acestea au loc pe un fundal social, pe o scenă uriaşă în care conflictele verbale şi confruntările fac parte din cotidian. În talk-show-uri de divertisment, vedetele ajung adesea să se certe. În piaţă sau în tramvai, gîlcevile pornesc din mai nimic. În tot felul de colectivităţi, răbdarea de a asculta opinia celuilalt e sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire: ne întrerupem unii pe alţii