După ani de cultură sură, în care ne deprinsesem cu dezbaterile "fără discuţii în contradictoriu", cu discursurile aromitoare şi cu o presă prudent înecăcioasă, pe scurt cu o vorbire publică aseptizată, 1989 a deschis violent zăgazurile vorbei spuse sau scrise cu rezultate pe care de acum le cunoaştem. Jurnalismul a devenit, în largă măsură, o formă a trîntei verbale, însuşi felul de a vorbi în cotidian s-a asprit, a început a fi valorizată agresivitatea în sine, ca formă a vitalităţii intelectuale, a curajului sau sincerităţii, polemicile s-au înmulţit vertiginos şi în asta nu puţini dintre noi au salutat o renaştere salutară şi tinerească a forţelor noastre moleşite de atîţia ani grei fără orizont. Se pune însă întrebarea dacă o asemenea mutaţie este de acceptat, fie cu încîntare partizană, fie cu resemnarea cu care continuăm să acceptăm atîtea, sau dacă, la reflecţie, şi polemica avîndu-şi robiile ei, nu ni se impune să cernem cu mai multă luare aminte avîntul polemiştilor şi sentimentele pe care le încercăm la lectura lor. Războiul vorbit este bun fără echivoc în măsura în care înlocuieşte palme şi pumni. Dar dintre atîtea feluri de a sta faţă în faţă cu semenii noştri prin cuvînt, el este departe de a fi admirabil. Prelungire monotonă a certei şi a contrazicerii, polemica se desfăşoară în iluzia că pot fi cernute şi separate argumentele legitime de cele nelegitime. Ar fi bine dacă ar fi atît de simplu. Dar, adîncite, argumentele ajung de cele mai multe ori în zona incertă în care ce se impune e prelungirea halucinantă a gîndului, iar nu alinierea pe coloane pozitive sau negative. Aspectul acesta, dătător de angoase, e eludat de polemişti. Prinşi în plăcerea competiţiei, polemiştii prelungesc apoi un joc care, dacă s-ar limita la elucidarea aspectelor supuse dezbaterii, ar fi prea repede încheiat. Argumentele şi contra-argumentele se succed de la un punct