* Printre clişeele folosite în orice discurs despre România figurează şi "nu am avut un Havel". Există două sensuri ale acestei afirmaţii. Primul este descriptiv şi vrea să spună că, înainte de 1989, rezistenţa intelectualilor în faţa regimului comunist a fost palidă. Refugiaţi sub pulpana generos-liniştitoare a "rezistenţei prin cultură" (la limită, însuşi faptul că respirai normal putea fi socotit un protest mut, căci succesiunea inspiraţiei şi a respiraţiei nu era, totuşi, decisă la partid), intelectualii români s-au manifestat rar împotriva regimului comunist. Cazuri izolate, ici-colo, precum Paul Goma, Mircea Dinescu sau Dan Petrescu, au dovedit, mai degrabă, fragilitatea noastră decît "puterea celor fără de putere", căci atitudinile lor protestatare nu au avut în nici un caz drept efect conturarea unei societăţi civile. "Nu am avut un Havel" are şi o valoare explicativă. De ce România a mers ezitant, sinuos şi exasperant de încet pe direcţia capitalismului occidental? De ce România nu s-a despărţit niciodată radical de comunişti? De ce România nu este astăzi alături de Polonia, Ungaria sau Cehia, în clubul avansat şi privilegiat al fostelor ţări comuniste? Pentru că "nu am avut un Havel". Adică, pentru că, în locul lăsat gol după fuga lui Ceauşescu şi a lacheilor săi, pur şi simplu nu s-au putut aşeza alţi oameni decît tot cei provenind din sînul atît de otrăvit al fostului PCR. În sens larg, "nu am avut un Havel" exprimă absenţa oricărei alternative; s-a întîmplat aşa pentru că, pur şi simplu, nu se putea întîmpla altfel. Dar cea mai gravă consecinţă a faptului că "nu am avut un Havel" rămîne absenţa spiritului disidenţei anti-comuniste central-europene în România post-comunistă. Spiritul havelian (căci există aşa ceva; în fond, Michnik mărturiseşte că, atunci cînd e întrebat ce culoare politică are, răspunde că este havelian) a lipsit complet din Român