Unul din lucrurile asupra cărora mi se atrăgea atenţia în copilărie era gesticulaţia. Părea fascinant faptul că, la capitolul bună cuviinţă, chestiunile se împărţeau simplu în frumos şi urît şi se comportau ca nişte axiome: nu dădeau explicaţii. Nici cărţile de specialitate nu te lămureau întru totul. Era vorba de un balet social a cărui simbolistică nu trebuia neapărat înţeleasă, ci respectată. Paradoxal însă, cu cît creşteai, cu atît ocaziile de a-l pune în practică deveneau mai rare. Oare de ce? Îi sînt recunoscătoare societăţii că m-a dezbărat de aceste apucături. Altfel, întreaga cultură indiană mi-ar fi rămas inaccesibilă doar pentru că la ei se mănîncă cu degetele. Ca să nu mai vorbesc de cea MTV. Din cînd în cînd, totuşi, îmi dau în petec. Nimeni nu e perfect. Să fie vorba de minim şi maxim în comunicare sau de o limită a suportabilului atunci cînd gestica dublează vorbirea? Deodorantul Dove este diferit. Nu însă îndeajuns, de vreme ce încălcarea unei vechi şi uitate reguli de comportament care consideră nerecomandabilă gesticularea în timpul vorbirii devine, în cazul celor două reclame TV, de-a dreptul supărătoare. Ar fi absurd să credem, totuşi, că acesta este motivul profund al disconfortului la care sîntem supuşi. Discursul verbal însoţit de gesturi explicative

reprezintă ceva obişnuit, este un semn distinctiv al erei MTV care îşi propune transgresarea cu ostentaţie a convenţionalului. Sau semnul distinctiv al unora care nu-şi propun şi nu şi-au propus niciodată nimic fiindcă, pur si simplu, n-au auzit nici de uzanţele în cauză, nici de transgresarea lor şi nici nu le pasă. Sînt cei care privesc, în modul cel mai profund cu putinţă, la televizor. Dacă dublajul gestic ajunge să fie deranjant în cazul domnişoarelor care ne povestesc despre calităţile hidratante, antiperspirante şi aproape antidepresive ale produselor Dove ("În Dove am găsit şi