Polemica ar putea fi o activitate vie, vivace, vioaie, care ar trezi chiar un oarecare interes în publicul cititor şi spectator: ca luptă, în monotonia unei lumi literare pline de valori naţionale şi de certitudini; ca luptă de idei, în plictisul la fel de mare creat de insistenţa ştirilor senzaţionale despre victime desfigurate şi cadavre sfîrtecate. Într-o lume românească în care nu lipsesc ideile şi nici dispoziţiile agresive - în care, vorba lui Caragiale, miroase a ghiontuială -, polemicile ar trebui să se ţină lanţ. În realitate, ele sînt totuşi destul de rare; mai întîi, poate, din lipsă de exerciţiu în practicile argumentării şi ale dialogului: dispoziţia agresivă se manifestă mai degrabă prin pamflet, specie esenţialmente monologică, în care nu e nevoie de idei, ci de sentimente. Apoi, s-ar putea ca ideile să fie multe, dar să cam lipsească convingerea în ele, dispoziţia de a le lua în serios. Specia culturală a polemicii e totuşi parte a unei categorii mai largi, a dialogului conflictual. Prezenţa acestuia în viaţa cotidiană românească e atît de covîrşitoare, încît - în compensaţie pentru daunele psihice create permanent - ne oferă cel puţin un avantaj teoretic: dispunem de toate datele pentru a înlocui modelul dominant în studiul conversaţiei cu unul la fel de reductiv, dar mai puţin banal. Putem astfel ieşi din clişeele retoricii optimiste contemporane, pentru a înţelege mai bine lumea în care trăim. Ideea de a întemeia studiul dialogului pe modele ale comunicării cooperative, ale schimbului de informaţii, e parţială şi utopică. I se poate substitui o ipoteză parţială şi distopică, pe care am numit-o altădată "principiul agresivităţii conversaţionale": indivizii vorbesc nu pentru a cere sau a furniza informaţii, ci pentru a se autoafirma, punîndu-l pe celălalt în inferioritate, dominîndu-l cel puţin verbal. Nu e deci nevoie de afirmaţii adevărate,