Dacă a existat vreo strategie coerentă în politica României postrevoluţionare, aceasta s-a manifestat în domeniul telecomunicaţiilor şi tehnologiei informaţionale. Infrastructura comunicaţională a fost îmbunătăţită substanţial, mergînd mereu cu un pas înaintea dezvoltării reţelelor de calculatoare. Ca urmare, calculatoarele din ce în ce mai perfecţionate, ajunse pe piaţa românească au găsit mediul adecvat unei utilizări evoluate, ca instrumente culturale de comunicare şi de diseminare a cunoaşterii, mai curînd decît ca mijloace de prelucrare algoritmică a datelor numerice. România dispune astăzi de infrastructura tehnică necesară dezvoltării societăţii informaţionale. Faptul nu a rămas neremarcat de observatorii străini. Sara Gebhardt a publicat în Washington Post un interesant articol intitulat E - Europe to e-Europe (Europa de Est se îndreaptă către Europa virtuală), în care menţionează în mod special dinamica României, unde, de la două nume de domenii în 1993 s-a ajuns la 3458 în 1999. Evoluţia spectaculoasă a numărului şi calităţii furnizorilor de servicii Internet poate fi asemănată doar cu aceea a telefoniei mobile. Un parlamentar inteligent, Varujan Pambuccian, şi un ministru dinamic, Dan Nica, au acţionat, fiecare în felul său, pentru a grăbi procesul de constituire a unui mediu virtual funcţional şi performant. Primul a iniţiat pachetul de legi necesare pentru asigurarea securităţii tranzacţiilor electronice prin Internet, al doilea a impus ca orice procurare de bunuri şi servicii pentru instituţiile guvernamentale să se efectueze prin ciber-licitaţii la situl www.e-licitatie.ro. Ministrul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţionale a reuşit să aducă la Bucureşti pînă şi organizaţia super-elitistă a ICANN-ului, care şi-a desfăşurat aici, în iunie 2002, ultima reuniune de dare de seamă şi alegeri. Este adevărat că venirea pe aceste plaiuri ale vedete