Există faţade care camuflează, ocultînd intestinele casei. Există faţade care, dimpotrivă, dau seama despre ce e înăuntru. Întrega estetică a modernismului este construită pe această "transparenţă" a faţadei. Mantra modernismului - forma urmează funcţiei - presupune ca, aflîndu-mă în exterior, să pot urmări la rigoare ceea ce se întîmplă în interior, fie direct, prin transparenţă fizică, fie amprentat în volumul anvelopantei. Există apoi momentul postmodern, în care faţada se opacizează din nou; în sens propriu: după experienţele de sticlă transparentă din anii '30, '40, '50, faţada redevine opacă, se fac din nou faţade de piatră, de beton; dar şi în sensul unei dezlipiri a faţadei de corpul clădirii: noua mantră este aceea că faţada aparţine oraşului şi, prin urmare, trebuie să converseze cu şi despre acesta, trebuie să fie un spectacol contribuind la coerenţa ansamblului urban. Interiorul unei clădiri îmi aparţine însă mie, clientul; prin urmare trebuie să mă reprezinte pe mine şi nu trebuie să dea seamă nimănui altcuiva. Această natură schizoidă a obiectului arhitectural a fost teoretizată intens, îmi vine în minte acum bunăoară una din cele cinci teoreme despre "Bigness" despre magnitudine ale lui Rem Koolhas. Ea observă că, în cazul acestor mega-clădiri ale arhitecturii contemporane, distanţa dintre miezul clădirii şi anvelopantă a devenit atît de mare, încît chiar dacă am vrea ca aceasta din urmă să dea seama despre ce se întîmplă la interior, nu se mai poate. Există forme isterice ale transparenţei, un fel de ecorşee în care faţada dispare chiar la sensul propriu, este "jupuită" de pe clădire. În cazul brutalismului bunăoară, nu doar că faţada este, ca în mai toată arhitectura modernă, "transparentă", dar tot, absolut tot ce este în clădire trebuie să se vadă, uneori supradimensionat, în faţadă. Am instalaţii, apar pe faţadă. Am conducte, apar pe faţad