Zice undeva, într-o carte, Jean Baudrillard, prin anii '70, cum că automobilul proprietate personală de care ne servim, şi care se constituie în universul funcţional şi mitologic al lumii moderne, constituie o dimensiune a puterii. Chiar aşa! În anii '00 - nici nu ştiu cum să-i numesc?! - ai noului mileniu, în România, mai mult ca oriunde, automobilul (de la Daewoo în sus) măsoară asemenea stare îmbătătoare a puterii, a reuşitei sociale, a apartenenţei la un club al celor cărora Dumnezeul capitalismului le-a pus mîna în cap. Mărturisesc că urmăresc, pieton pierdut în fojgăiala veşnic vie a trotuarelor patriei, numărul şi frecvenţa automobilelor de import cu sentimentul reconfortant al despărţirii noastre de sărăcia de mai ieri. Frumoase fiind, înfrumuseţează locul mai mult ca orice, mai mult decît oricare alte posibile accesorii şi avînturi ale shop-urilor, ale fast-food-urilor, ale oricăror supermarket-uri de orice anvergură, colorit şi dezlănţuire publicitară cu putinţă. Îmi place cum arată ele, maşinile acestea super de import în fapt de seară pe o şosea curată, zău îmi plac, dacă nu mă credeţi, n-aveţi decît să vă spălaţi ochii - dacă ţineţi neapărat să faceţi asemenea baie - cu aspectul nostalgic şi, recunosc, plin de melancolia aceea imprescriptibilă pe care ţi-o strecoară în suflet silueta inconfundabilă a unui Trabant într-un film din filmografia bună, de dincolo de cortină, din anii '60, '70. Revin cu peanul meu, cu acest cîntec de îmbărbătare pentru occidentalizare şi spun că, pînă la urmă, maşinile şi casele noi, ne place, nu ne place, indică fără greş apariţia salutară a prosperităţii. Ştiu că mi se poate reproşa prompt faptul că de unde banii, că asemenea chestiuni sînt mai degrabă la îndemîna miliardarilor de carton, ai tuturor beneficiarilor ştiuţi şi neştiuţi ai jafului naţional. Este şi nu este aşa. Capitalismul ideal ar fi să fie îmbogăţire p