Cred că am mai spus şi am mai şi scris, în România nu există polemici (disputatio) intelectuale serioase, ci doar invective şi certuri mărunte. Nimic nu indică apartenenţa la una sau alta dintre şcolile de gîndire, ci doar apartenenţa la diferite reţele de solidaritate, la cele de servilism, unde toţi sînt legaţi, într-un fel sau altul, fie prin trecut, fie prin starea lamentabilă a situaţiei universitarilor şi cercetătorilor. Dacă tu ai să faci asta, eu am să spun alta sau am să dezgrop ce ştiu despre tine ş.a.m.d. Sau: tu eşti tînăr şi vrei să intri în joc, atunci trebuie să faci aia şi nu ailaltă, dacă nu, o să rămîi fără protecţie, deoarece aici legea este bunul plac al şefului. Cu cît se vorbeşte mai mult despre spaţiul public, cu atît el se manifestă mai puţin ca prezenţă vie, trăită. De ce? Cred că răspunsul ar putea fi căutat în starea etică a intelectualităţii postcomuniste româneşti, venită din comunism. Dacă există o trăsătură a vieţii intelectuale interbelice, niciodată reactualizată, aceasta este sensul polemicii, oricît ar fi ea de violentă, deoarece în absenţa polemicii nu există speranţa unei posibile democraţii, care presupune, aşa cum grecii au înţeles - ca de obicei - foarte bine, nu doar dominaţia nomos, ci şi acţiunea permanentă a polemos. Astăzi, România intelectuală, cu rarissime excepţii, e tristă, fiind locuită de un consens care oferă cititorilor sau ascultătorilor clişeu după clişeu, slogan după slogan. De la liberalismul afişat (dar foarte rar trăit ca experienţă existenţială) pînă la excitaţia lipsită de discernămînt faţă de Uniunea Europeană şi faţă de NATO; de la entuziasmul faţă de modelul american (care? cel cu falimente şi o corupţie de dimensiuni excepţionale?) pînă la orbirea ignorantă asupra naturii profund anticulturale a multiculturalismului, zdrobitoarea majoritate a frazelor propuse de intelectualitatea din România poa