Topul restaurantelor Punem acum veiozele pe un candidat orgolios, pe seama caruia flutura multe vorbe senzationale, de pilda cea conform careia Irish pub ar fi unul din putinele cluburi care nu-s nevoite nici sa plateasca taxe de protectie, nici sa se sprijine pe carjele unor marimi locale - pentru ca amfitrionii sai au inimi de piatra. Piatra, de altfel, e blazonul localului, pentru ca Irish pub e, probabil, primul din urbe (cel putin ca proportii) care a intuit nobletea si farmecul brut al pietrei si lemnului in peisajul urban. Chiar daca, din nefericire, e vorba de o "intuitie" de import si chiar daca "piatra", de fapt, e un soi de caramida "patinata" cu dibacie. Salbaticia acestei constructii s-a mulat de minune pe-acel primitivism de etos local, intens refulat, manipuland cu subtilitate o mica doza de anarhism cu doua masuri de snobism, sever calibrate. Moda, care lasase deja cateva dare notabile prin capitala (pescuiesc, din memorie, pilda clubului Terminus) s-a intins imediat si la noi in oras, cu virulenta si stangacie: desi ne-am procopsit, peste noapte, cu o duzina de stabilimente ambalate in lemn si piatra, cred ca le poti numara pe degete pe cele care n-au deraiat spre kitsch. Partea buna (se gaseste mereu o parte buna) e ca, macar, s-a mai potolit furia dementa a luciului, a plasticului si, mai ales, a gresiei proptite-n pereti ca o nuca (cel mai hidos exemplu e celebrul asezamant Cleopatra din Mamaia, cu oribilele sale coloane care n-ar ispiti nici macar daca ar fi proptite la intrarea intr-o baie de aburi). Cei care nu scapa nici o ocazie sa se laude ca au sarit parleazul perfidului Albion, cartesc ca ce "se mananca" la Irish n-ar fi chiar "irish". Ma multumesc sa spun ca mie mi s-a intamplat sa mananc "afara" la un local cu specific romanesc si, desi mi-a placut teribil, n-am fost in stare sa apreciez daca chestiile care imi traversau matele erau