Poveste de dimineata. Lucrurile se intamplau cam asa: se scula dis-de-dimineata, lega cainele si-l hranea, dadea drumul gainilor si-apoi uda florile, mai intai pe cele de la ferestre, apoi pe cele din straturile dinspre poarta si, pe urma, pe cele de langa bucataria de vara. Mangaia toiagul rezemat...

Poveste de dimineata

Lucrurile se intamplau cam asa: se scula dis-de-dimineata, lega cainele si-l hranea, dadea drumul gainilor si-apoi uda florile, mai intai pe cele de la ferestre, apoi pe cele din straturile dinspre poarta si, pe urma, pe cele de langa bucataria de vara. Mangaia toiagul rezemat langa usa si-apoi intra in casa. Lua vasul de la locul lui de pe policioara, il umplea cu apa si-l punea pe foc. Pana sa fiarba apa, mai iesea pe trepte ca sa auda cum se trezesc pasarile si cum freamata padurea de peste drum. Se-ntorcea in bucatarie si-si aducea aminte ca iar a pus prea multa apa in vas. Prindea vasul de toarta cu sortul negru si arunca jumatate afara. Desi era singura de atatia ani, in fiecare dimineata, Catarina punea la fiert apa pentru doua "caveiuri" de cicoare. Uita mereu ca omul ei nu mai e, uita - pentru ca ea mai mereu, tot mai des in ultima vreme, vorbea cu el, prin curte, prin gradina (uneori parca-l auzea) si pe cararea catre izvor.

Cateodata, dupa ce facea cafeaua, o apuca, asa, o ciuda mare ca e singura, si iesea afara s-o bea pe bancuta de langa casa. De pe flori se scurgeau picaturile de apa, in rest era liniste, caci era inca prea de dimineata. Pe vremuri, nu statea prea mult cu cafeaua in fata, una-doua si gata, cosul in spate, bota in mana si la drum! Nu era vreme de stat, caci cine nu se duce devreme in padure nu mai gaseste nimica, degeaba se duce dupa altii. In padure n-ai ce cauta decat pana ce se duce soarele dupa deal, sara padurea-i a altora, nu a oamenilor.

Ea era intotdeauna prima care intra in padu