Anul trecut am expediat o scrisoare Editurii Minuit pentru a-i cere sa-mi furnizeze date despre scriitorii francezi publicati aici. Am fost foarte incintat cind, dupa vreo doua-trei saptamini, mi-au parvenit doua plicuri groase cu dosarele de presa ale autorilor despre care solicitasem informatii si despre altii inca. In cuprinsul articolelor, citeva fotografii. Rasfoind, cam tot pe atunci, paginile revistelor Lire si Magazine littéraire aflate in colectia Institutului Francez, am descoperit o constanta de decor: multi tineri scriitori se lasasera fotografiati acasa, in camera de lucru modern mobilata (luminoasa, spatioasa, dotata cu calculator, de obicei sous les combles), in tinuta sport, unii bine facuti: iata tipul scriitorului integrat.
Timid dar orgolios, Eric Chevillard s-a bucurat din plin de copilaria avuta. Curiozitatea pentru ceea ce mitul, preistoria, natura puteau semnifica pentru un copil, pentru tot ceea ce da stralucire imaginii unei lumi de jucarie (animale exotice, insecte, piramide) va contribui la imbogatirea butaforiilor sale romanesti cu recuzite ce tin de zoologie, de fantastic, de SF, dar si de transcendente zadarnicite de nimicuri cotidiene. Umorul debordant („singura adevarata forta ofensiva si defensiva a omului“ care „destabilizeaza pentru o clipa realitatea“), fantezia adesea cinica si seriozitatea de adincime sint principalele caracteristici ale romanelor sale.
Debuteaza devreme, la 23 de ani, cu Mourir m’enrhume (Cind mor fac guturai, 1987), povestea unui personaj parabolic, batrinul domn Théo (numele nu este ales la intimplare), care-si contempleaza cu un umor sapiential, ceea ce nu-l impiedica de a fi totodata absurd, agonia: „N-am murit de batrinete, de-acum ce accident grav mi se mai poate intimpla?… Poate doar pieptenele sa-mi mai simta lipsa. s…t Sint prea batrin ca sa mor, trebuie sa-mi mai creasca vreun dinte
