Chestionat de Dorin Tudoran (intr-un interviu din Luceafarul, 9 octombrie 1976) asupra intiilor pasi in cariera de critic, Ovid S. Crohmalniceanu se arata destul de rezervat, putin satisfacut de primul sau volum, alcatuit sub presiunile momentului (Cronici si articole, 1954); ar fi preferat – marturisea – o formula anterioara, conforma unor optiuni estetice ferite de imixtiuni ideologice. Privind nostalgic spre acea epoca a tineretii, regreta ca nu se grabise, pina la institutionalizarea barierelor dogmatice, sa-si adune intr-o carte saptaminalele „dialoguri despre poezie“ publicate pe durata mai multor luni din vara si toamna lui 1947. Imaginase, pe atunci, ingenioase incursiuni in universul liricii universale, cu precadere insurectional-modernista. Procedeul etala lecturi copioase si o agera receptivitate, de natura sa atite curiozitatea cititorului si sa-l faca partas al strategiilor menite sa atraga prozeliti. Departe de a fi abandonate uitarii, imprejurarile aveau sa fie evaluate si actualizate, in mai multe locuri din Amintiri deghizate (1994), cu deosebire cind venea vorba despre Miron Radu Paraschivescu, oarecum „nasul“ ivirii in arena literara a plinului de fantezie explorator in zone ale poeziei mai putin accesibile, daca nu de-a dreptul exotice pentru lectorul de toata ziua, tributar gusturilor curente.

Apropierea dintre cei doi, produsa treptat, s-a configurat inca de pe vremea cind M.R.P. dirija pagina literara la Ecoul si se straduia sa asigure un fel de oaza a gindirii libere, sustrase marasmului ce ameninta viata intelectuala data peste cap de prelungirea razboiului in 1943-1944. Pivotul paginii il reprezenta, de regula, medalionul dedicat unei notorietati scriitoricesti. Isi dadeau concursul condeiele cele mai diverse, de la experimentatul critic Serban Cioculescu, maestru al creionarilor concise, aluzive, incarcate de nerv corosiv, pina