Adrian BUZ
Ultimul capitol. Proze
Editura Masina de scris,
Bucuresti, 2001,
144 p., f.p.
Volumul de proza scurta cu care debuteaza Adrian Buz nu este nici pe departe atit de interesant pe cit te-ai putea astepta de la o carte recent premiata.
Pe scurt, formula prozei lui Adrian Buz se repeta in toate cele sase texte: alternanta vocilor si, implicit, a perspectivelor (in genul Virginiei Woolf din Valurile, de pilda), relativizarea discursului, dar, in mod ciudat, aceste frinturi de monologuri se impletesc aproape de fiecare data cu stilul indirect liber al unei voci auctoriale omnisciente. Punctuatia este redusa la trei puncte (à la Céline) si la linia de dialog, sugerind iarasi dezarticularea, incoerenta constiintei si a instantei monologatoare. In masura in care aceste strategii narative par astazi vechi de cind literatura, povestea din spatele lor nu incita in nici un fel, iar textele seamana pina la identificarea intre personaje (fraze intregi ar putea fi mutate dintr-un text intr-altul). Monologurile, reflectiile vocilor fara chip sint de o banalitate crunta, comune, fara personalitate, mult prea generale pentru a atrage atentia si pentru a-l motiva pe cititor sa perceapa in profunzime problematica pusa in joc.
Lipsa tensiunii (cu toata stradania autorului), linearitatea textelor, atit de egale de la un capat la altul, cu toate ca finalurile se vor neasteptate sau cit de cit dramatice, ajung deseori sa plictiseasca. De pilda, in textul intitulat (premonitoriu?) Control digital, pagini intregi par un ghiveci textual oferit cu sadism cititorului, care, animat de convingerea ca in spatele cuvintelor trebuie sa existe neaparat un sens, parcurge chinuit insiruiri naive si anoste: „…in vino veritas… asa e… sa mai zica cineva ca nu e asa… dezinhibata izbucneste o fiara… le curg din gura vorbe ca un clei… s
