Relatia mea cu Crohmalniceanu – el fiind cu un an si jumatate mai tinar decit mine – a fost una indelungata si complexa, cu multiple tangente pe multiple planuri. Lucrurile incep de acolo de unde sintem nascuti in acelasi oras, Galati, in jurul caruia a gravitat intregul cerc familial care avea sa marcheze destinul matrimonial al scriitorului; un cerc in care am fost implicat cu mult inainte ca acesta sa fi devenit si al sau si care se interfera cu cel al propriei mele familii galatene, cu clanul de rubedenii ale parintilor si bunicilor mei.

De aici – dar nu numai de aici – o seama de punti aruncate in livada de preocupari si interese ale lui Moni (acesta era apelativul cu care ma adresam lui, in timp ce el imi spunea Fanel, asa cum obisnuiau numai cei ce faceau parte din cercul mai apropiat sau mai indepartat al familiei mele). Alte punti au fost marcate de faptul ca prin natura imprejurarilor, incepind de prin 1947 si continuind cu citiva din anii imediat urmatori, am fost martorul aventurii sale politice si convulsiilor psihologice pe care aceasta i le-a provocat. Mi-l pot foarte bine explica pe Moni cel din vremea aceea, vreme pe care am parcurs-o in comun.

In sfirsit, au existat punti de apropiere, pecetluite de insemnul unor discutii substantiale, purtate de-a lungul ceasurilor petrecute impreuna in rastimpul anilor ’80, insumind – daca le pun cap la cap – zile si zile de-a rindul, in vreme ce Croh isi plimba ciinele mult indragit, cocker-ul „Ront“, invitindu-ma regulat sa-l insotesc ca sa mai stam de vorba si sa ne depanam firul preocuparilor politico-intelectuale, sau pur si simplu scriitoricesti, care ne legau (incepusem sa-mi scriu memoriile si Moni – caruia i le incredintasem spre lectura, erau totusi vreo suta si mai bine de pagini – imi dadea sfaturi de ordinul constructiei narative si al detaliului stilistic, sfaturi intotdeauna pert